VODCA CEA DE TOATE ZILELE
Nu poate fi un titlu. E o blasfemie. O nesocotinţă a ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat prin rugăciune : „pâinea noastră cea de toate zilele". Dar este totuşi o realitate. Crudă şi din ce în ce mai prezentă. O patimă grea, o dramă care nu mai ţine seama de vârstă, moralitate, familie, credinţă.
Timpul se rătăceşte prin timp, nopţile şi zilele îşi amestecă orele într-un ceas bolnav care ticăie haotic fără a mai putea să pună hotarul dintre întuneric şi lumină. Întunericul cotropeşte pas cu pas mintea şi sufletul şi trupul. Cătuşe grele închid libertatea şi voinţa într-o sticlă cu alcool. Şi calea de întoarcere se rătăceşte mereu prin tot felul de justificări cu gust de proprie amăgire.
Am cunoscut mulţi oameni prizonieri în lagărul bahic. Înverşunată şi neîndurătoare îi tratam cu ostilitate, judecându-i şi acuzându-i în fiecare clipă. Întotdeauna îi priveam doar din afară şi nu erau decât…
…bărbaţi şi femei, alungaţi din cuvântul OM, sfidând oglinda în care ar fi putut vedea chipul umilit de neîndurarea propriei patimi.
…umbre, trecând absente şi umile printr-un calendar ostil, adormind fără rezerve, oriunde şi oricând, în mângâierea laşităţii de suflet încătuşat de conţinutul unei sticle care, încet dar sigur, ucide diavoleşte şi ultima fărâmă de linişte.
…trupuri bolnave, dependente şi flămânde care nu mai interesează pe nimeni, nici măcar pe ei.
…minţi chinuite de patimi şi neputinţe şi care îi înspăimântă pe cei din jur, dar nu pe ei.
…suflete goale şi ucise care nu mai simt hăul în care alunecă tot mai adânc.
Timpul m-a învăţat să tac şi să încerc să înţeleg ce e dincolo de mâna care se întinde tremurând spre pahar.
Mărturisirea unei femei a îngheţat cerul şi nădejdea cu disperarea unui suflet de mamă condamnat să trăiască fiecare clipă între vinovăţie şi pedeapsă:
„Dinu era un băiat isteţ şi ambiţios. A făcut sport de mic. I-a plăcut şi a continuat. Student la IEFS, nu prea se omora cu şcoala. Timp avea prea puţin pentru câte ar fi vrut el să facă. Când nu era plecat în străinătate, la vreo competiţie, se antrena obsesiv. Nici timp de fete nu avea. Dar de şcoală. În schimb, nu se întorcea niciodată acasă fără un loc pe podium. Camera lui era plină de medalii, cupe, fanioane, adunate de peste tot din lume. Locuia la căminul studenţesc, avea bani, avea haine, avea faimă."
Şi s-a îndrăgostit. O chema Irina. Dinu împlinise 24 ani şi s-a gândit el că ar fi cazul să se căsătorească. Şi-a anunţat părinţii şi le-a prezentat fata. Dar cum să se căsătorească băiatul lor cu o fată de la ţară, fără şcoală? „Şi apoi eşti tânăr , mamă, de ce să te grăbeşti? "
Dinu nu se grăbea, dar o iubea tare mult pe Irina. Nimic nu-l putea face să dea înapoi. Părinţii lui, care îi vroiau numai „binele", văzând că nu au cum să-l convingă, i-au subtilizat certificatul de naştere.
„Însoară-te, băiete, acum, dacă ai cum!"
Irina, plictisită de aşteptare şi simţindu-se nedorită, s-a hotărât să renunţe. Bineînţeles că nu a crezut povestea cu certificatul: „de ce să trag eu de el, dacă îi este mai cald legat de fusta maică-sii"?
Ca să uite, Dinu a început să bea. Era găsit mereu în aceeaşi stare de apatie, în care se simţea atât de bine…
A terminat cu greu facultatea şi a fost repartizat ca profesor de sport într-un sat. Acolo a întâlnit-o pe Doina, o moldoveancă neaoşă, urâtă şi ursuză. Era ingineră la un şantier de construcţii. „ Asta da! Are studii! -şi-au spus părinţii." S-au căsătorit şi au făcut un băieţel frumos, care nu-i semăna nici pe departe mamei. Dar inocenţa propriului copil n-a reuşit să-i îndulcească amarul. Nu era copilul Irinei! „ Cum ar fi fost să fie al ei? În aburii beţiei vedea mereu aceeaşi imagine obsedantă: el, Irina şi copilul. Ce bine ar fi fost să fie aşa!"
Devenise alcoolic. A fost dat afară din şcoală şi, la scurt timp, Doina a cerut divorţul. Dinu a renunţat la paternitate, „oricum nu era copilul pe care mi-l doream". S-a întors la casa părinţilor şi s-a angajat antrenor la un club. Se întreba adesea de ce îi plăcea să bea. Irina fusese un motiv, apoi o scuză, dar după atâta timp? Oricum, nu mai conta nimic, el urmărea, de fapt efectul…
Discuţiile cu părinţii deveniseră nişte certuri interminabile: „Ce-i în capul tău? Uită-te în ce hal ai ajuns! Ce ai de gând? Ce a fost a fost! Găseşte-ţi şi tu o fată bună, aşează-te la casa ta, că nu mai ai 20 de ani."
S-a însurat a doua oară, cu Elena, o profesoară mai în vârstă cu 4 ani decât ele, dar titrată şi cu o casă proprietate personală! Evident că părinţii au fost mulţumiţi. Dar Dinu? Pe el nu-l mulţumea decât băutura. A fost dat afară şi de la club. Elena era dispusă să-l ţină acasă, fără să muncească, numai să nu mai bea. Dar cine să merite sacrificiul acesta? Lui Dinu nu îi păsa nici măcar de cel de-al doilea copil, abia născut. Trecea prin viaţă apatic, blazat, având drept singur tovarăş licoarea uitării. Ca să aibă ce să bea, vindea din casă. Când răbdarea Elenei a ajuns la sfârşit, divorţul a devenit iminent. Dinu s-a întors din nou acasă, la părinţi.
„Ca să se angajeze, îi trebuiau recomandări de la fostele locuri de muncă, drept pentru care nu a reuşit să-şi găsească nimic ca profesor sau antrenor. A lucrat ca încărcător-descărcător la pâine, a fost dat afară, apoi a fost controlor, dar şi de aici a fost dat afară. Ajunsese să-l adune vecinii de prin şanţuri şi să-l aducă până în faţa porţii. Dacă nu îl băgau şi în curte, acolo adormea. Era un ratat. Se buhăise de atâta băutură, îi căzuseră dinţii şi avea pe el aceleaşi haine de la ultimul divorţ. Se certa tot timpul cu noi, părinţii, pentru că nu vroiam să-i dăm să bea. În casă, totul era ţinut sub cheie: pivniţa, şifonierele, chiar şi dulapul de la bucătărie de când schimbase o sticlă de ulei începută, pe o jumătate de rom. De câte ori nu l-a adus poliţia acasă, de câte ori n-a fost la dezalcoolizare? Degeaba! Urla ca un apucat. Ce aveţi, mă, cu mine? Ce, sunt beţiv? Îmi place şi mie să beau câte un păhărel? Aşa şi era. De un pahar avea nevoie şi era de ajuns să fie beat mort. Dacă nu bea, îi tremurau mâinile, era agitat şi intra într-o panică totală. Vindea el ceva şi se rezolva. Acum un timp, s-a certat cu tatăl, s-au înjurat, s-au bătut şi l-a împins pe scări. Săracul om, la cei 80de ani ai săi a stat câteva luni la pat cu piciorul rupt. Dinu îi striga: Ce faci, mă, nu mai mori odată? Bătrânul l-a ascultat şi s-a dus."
Dinu a rămas cu mama. Ea îi spală, îi face mâncare şi-l plânge. A vândut tot ce a putut din casă, chiar şi prosoapele de înmormântare. Bolnavă de inimă şi ea, cine ştie cât o să mai trăiască. A ajuns să îşi dorească moartea: a ei şi a fiului său nerecunoscător.
Dar ce rezolvă moartea? Cum rămâne cu durerea? Durerea celor cu care s-a întâlnit de-a lungul vieţii şi i-a atins ca o plagă. Cum rămâne cu cei doi copii? Ce vină au ei? Când vor fi întrebaţi la şcoală : ce este tatăl tău, ce vor răspunde? Tatăl meu a fost un beţiv...
GABRIELA HREBENCIUC
Prima pagina
