VOCEA INIMII
Vocea inimii. Vocea iubirii. Un timp cat o moarte.
Nopţi si zile, toate, au evadat intr-o clepsidra care a învăţat doar timpul durerii mângâiat în braţele amintirii.
Nopţi şi zile alungate din calendar.
Există dureri care ne îngenunchează. Dureri care ne alungă timpul şi fiinţa într-un spaţiu străin de cotidianul uman, dar în care noi, cei alungaţi, ne ascundem în fiecare zi, trăind doar cu amintirile noastre, fugind de oameni, de trăiri, de prezent si mai ales de viitor.
Pentru Doru exista doar trecut. Un trecut foarte prezent şi foarte puternic, care nu l-a mai lăsat să privească niciodată calendarul şi existenţa reală a prezentului. Până într-o zi…
„Mi-am pierdut soţia. A născut greu, un băieţel, fără să reziste însă până la capăt. Micuţul trăise, dar Oana a abandonat. De multe ori eram tentat să spun că mai bine trăia ea. Copii mai puteam face. N-o spuneam, dar era suficient gândul. Nu că mi-aş fi urât copilul, dar de câte ori îl vedeam, mă gândeam că el este cauza tragediei mele.
Trecuseră doi ani de atunci şi încă nu îmi revenisem. Aveam momente de părăsire de sine, când nu vedeam, nu auzeam, nu-mi păsa. Trăiam singur, în fostul nostru apartament. Pe Laurenţiu, fiul nostru, îl dădusem în grijă părinţilor mei. Îl vedeam la fiecare sfârşit de săptămână, pentru că mă consideram îndatorat ca părinte. Îl luam în braţe, îl mângâiam pe creştet dar mă uitam undeva pe deasupra căpşorului care bălăngănea nesigur. Aproape că nu mă uitam niciodată în ochii lui vii, întrebători şi neastâmpăraţi.
Nici când mi-a spus tata pentru prima oară nu m-am arătat foarte emoţionat. Sau poate că atunci mi-a plâns sufletul cel mai tare.
Părinţii mi-au tolerat această răceală faţă de micuţul Laurenţiu, punând-o pe seama recentei tragedii.
Dar, de la un timp, începuseră să se îngrijoreze. Trecuseră doi ani şi eu nu-mi mai reveneam. Au încercat să deschidă acest subiect de nenumărate ori. Au abordat tot felul de tactici, mi-au adus argumentele cele mai covârşitoare. Nimic. Eu ascultam, nu spuneam nimic şi îmi vedeam de gândurile mele.
Mă întorceam acasă, în universul meu himeric şi contemplam minute în şir câte o fotografie sau îmi înfundam nasul într-o pernă care, odată, fusese a ei.
La serviciu eram la fel de năuc. Cel mai bine mă simţeam când stăteam de vorbă cu Magda, cea mai bună prietenă a soţiei mele. Vorbeam despre Oana, ore în şir, fumând şi plângând în neştire.
Odată, cuprinşi de nostalgii, printre lacrimi şi amintiri, am făcut chiar dragoste. După această noapte au mai urmat şi altele. Totdeauna Oana era între noi. Dar Magda era şi ea femeie. Începuse să ţină la mine şi s-o doară tristeţea mea. Devenise geloasă pe amintiri.
A încercat să schimbe subiectul discuţiilor obişnuite, chiar să mă dojenească, câteodată, că nu mă puteam desprinde de trecut. Îmi spunea că, întâi de toate, sunt tată şi apoi fost soţ. Nu a îndrăznit niciodată să meargă atât de departe şi să-l numească iubitul ei.
Eu m-am simţit trădat. Magda nu mai era prietena fidelă a amintirii Oanei. Aşa că, am rupt totul. Ajunsesem la concluzia că voia de la mine ceva ce eu nu aveam cum să-i dau. Pentru simplu motiv că totul fusese dat.
Am suferit în urma despărţirii de Magda, pentru că nu mai aveam cu cine discuta. Dar, până la urmă, amintirile mi le puteam depăna şi singur.
Micuţul Laurenţiu creştea fără mamă şi fără tată. Se bucura însă de toată dragostea bunicilor.
Când veneam eu, sâmbăta, nu îşi mai încăpea în piele de bucurie. Se ţinea tot timpul după mine, trăgându-mă de cracul pantalonului, încercând să-mi povestească cu cuvintele lui despre maşinuţe şi trenuleţe. Era prea mic să vadă masca de indiferenţă de pe chipul tatălui său. Era o minune de copil şi nimic nu putea să-i taie din bucuria jocului. Numai eu eram orb.
De câte ori mă pomeneam gândindu-mă la Laurenţiu, mi se făcea milă de el, dorindu-mi să-i pot oferi mai mult. Renunţam repede la această idee, în favoarea alteia, mult mai plăcut dureroasă.
Trăiam ca un sihastru. Mâncam numai în oraş şi tot timpul pe fugă. Câteodată mă temeam să nu înnebunesc. Trecuseră cam două luni de când nu mă mai văzusem cu Magda. Intr-o zi am căutat-o. Am telefonat acasă şi la serviciu, dar nu am găsit-o. Simţeam nevoia să stau de vorbă cu o femeie, să mă uit la ea, s-o miros, s-o simt. Am ieşit în oraş şi m-am oprit într-un bar. Am comandat ceva de băut şi mă uitam gânditor pe la mese. Tot singură, o blondă mignonă, îmbrăcată puţin cam ţipător, mă privea şi ea. S-a ridicat, ondulându-se calculat şi a venit la mine:
Domnul, îmi oferă ceva de băut?
Ce bei? i-am răspuns fără să o privesc.
Gin tonic, a fost comanda şi s-a aşezat.
Apoi a început să turuie.
Hai să mergem! …m-am trezit auzind la un moment dat.
Trecuseră două ore de când stăteam împreună la masă. Nu ştiu cât am băut sau ce anume mi-a povestit fata. Am achitat nota conştiincios şi am plecat împreună. Când m-am trezit dimineaţă, eram într-o sâmbătă, am constatat că sunt într-un pat, lângă o femeie necunoscută.
Mi-am amintit câte ceva, apoi am evaluat expert fata ca fiind frumoasă şi foarte tânără. Mă întrebam ce o determinase să aleagă această cale. Adică să fie cu mine, atunci, în pat.
M-am dus în bucătărie şi am pus de cafea. A apărut şi ea. Îmbrăcase un halat de baie de-al meu. Nefardată părea o copilă.
Nu mi-a fost greu să o fac să-mi povestească, într-o jumătate de oră, toată viaţa ei. De data aceasta nu mai avea exuberanţa de seara trecută. Vorbea trist, calm, se uita în jos. Cu degetul arătător îşi făcuse de lucru urmărind cu precizie conturul floricelelor de pe muşama.
Se numea Crina, dar i se spunea „Cri", nume profesional. Avea 22 de ani. Când părinţii ei s-au despărţit, şi-a luat lumea în cap. Nu a avut cine să o ţină în frâu. S-a măritat la 18 ani şi a născut un băieţel. Greşeala ei a fost că nu s-a putut abţine. O încânta orice bărbat care arăta cât de cât bine şi o băga puţin în seamă. O făcea şi pentru bani, dar întotdeauna pentru propria-i plăcere. Era o depravată. După un divorţ urât, i-a fost interzis însă să-şi mai vadă copilul. Nici nu ştie cum arată. Îi este tare dor de el. Ar vrea să îl vadă, dar îi este ruşine. Cum o să se justifice ea în faţa lui? Înnebuneşte la gândul că nu o sa-l mai vadă niciodată. Sau dacă îl vede, cum avea să o judece fiul ei?
Am ascultat-o din ce în ce mai interesat. Intrasem puţin în panică.
După ce a plecat fata, m-am îmbrăcat repede, aproape disperat. Era sâmbătă. Si eu, Doru, aveam un fiu. În acea zi mi-am strâns în braţe pentru prima oară copilul. Doamne, ce băiat aveam!
Era iulie. Tată şi fiu, am plecat împreună la mare.
Şi când va creşte îi voi povesti ce mamă minunată a avut…."
Singurătăţi trăite prin amintiri.
Singurătăţi trăite prin prezent.
Singurătăţi trăite în doi.
Singurătăţi aşteptate.
Singurătăţi dorite.
Singurătăţi de care am vrea să scăpăm în fiecare clipă.
Singurătăţi de care nu ne poate vindeca nimeni.
Singurătăţi cu milioane de chipuri.
Dar, închide ochii, cititorule, şi încearcă să-ţi aminteşti…
Oare nu tu ai vrut cândva să nu te mai obosească nimeni cu întrebările şi prezenţa, căutând singurătatea cu înverşunare şi dor de libertate?
Oare ai făcut tot ce trebuia ca să duci până la capăt lupta pentru a salva un cuplu…sau ai abandonat şi propria luptă pentru a te salva pe tine din ispitele patimilor omeneşti, ale resemnării, ale renunţării?
Oare nu tu ai plecat cândva triumfător, lăsând ca amintire ultimul cuvânt urlat, pecetluind fostul "dulce acasă" cu o uşă trântită de învingătorul din tine?
Oare nu tu ai lăsat omul de lângă tine să plece fără să întinzi mâna măcar, învinuind doar destinul că a pierdut norocul tău, dar fără să te gândeşti măcar o clipă că de fapt ai refuzat să lupţi şi să arăţi că te doare să rămâi singur, lăsând indiferenţa şi pasivitatea să hotărască în locul tău?
Sau, poate, chiar pentru tine, Dumnezeu a hotărât să fii singur.
Nu te speria!
Lasă-ţi sufletul să deschidă uşa acestui COLŢ DE SUFLET SINGUR. Întotdeauna, aici, cineva te va aştepta … încercând să-ţi lumineze o zi mohorâtă sau o noapte de insomnie.
„Eu încep de la altul care îmi este izvor şi continui în altul care îmi este ocean."
GABRIELA HREBENCIUC
Prima pagina
