Dincolo de durere, liniştea nopţii şterge timid lacrima obosită şi amară. Lacrima unui divorţ. Purtând povara unui timp murdar şi fals, o sentinţă închide un inel într-o amintire. Inelul de logodnă nu mai stăpâneşte mâna şi inima. Şi doare! 

Doare naivitatea de a fi visat, fiecare din noi, că soarele răsare într-un singur om. Doare încăpăţânarea de a fi crezut, neîncetat, că doar paşii în doi sunt drumul fericirii. Doare dorinţa neobosită de a construi un acoperiş pentru două inimi.
                Fiecare din noi a visat şi a cerut de la Bunul Dumnezeu îngăduinţa de a păşi în faţa altarului alături de marea  iubire, unde, Sfânta Taină a Cununiei coboară cu glas de îngeri unind două inimi într-un destin. Însă, pentru unii dintre noi fericitul Da religios a fost urmat de durerosul Nu al tribunalului. Şi ne-am revoltat! Şi ne-am încăpăţânat să mai încercam, dincolo de îngăduinţa şi morala creştină, măcar o dată. Paşii nimănui nu aleargă fericiţi pe drumuri nepereche. Dorinţele sunt fluturi rătăciţi printre culori şi parfumuri, căutând mereu răspunsul la întrebarea:  
                - În ce mă pot sprijini?
                - … în ochii unui om!, am vrea să fie răspunsul.
                Fiecare vrea să fie pentru celălalt început, speranţă şi împlinire.
Privirea sufletului se înalţă spre albastru, fără a mai şti până unde e cerul şi de unde încep ochii. Trupul, sfios şi dorit, tresare simţind mâna întinsă pentru a mângâia. În nopţi furate Timpului, paşii pereche hoinăresc prin parfumul teilor în floare, înnobilând iubirea. Ţinându-ne de mână, visăm că singurătăţile pot fi strivite de cuvinte şi mângâieri, că roţile timpului se vor învârti doar pentru noi, construind imaginea şi conţinutul unei vieţi pereche, în care EU şi TU să devină NOI, că vom săruta lacrima bucuriei urmărind primii paşi ai copilului pornit să descopere lumea, că vom îmbătrâni senini sub un castan urmărind cu bastonul căderea unei frunze ruginii.
                Dar ce repede ne zdrobim visele de  zidul amăgirilor!
Uneori divorţul poate fi libertate, linişte, tăcere.
Alteori însă, e un zbor cu aripile frânte.
                În lumea celuilalt totul e ocupat. De nemulţumiri, de reproşuri, de regrete, de prieteni, de tăceri. În "cuib"  gem cioburi de familie. În minte se învălmăşesc trecut şi viitor. În suflet e întuneric şi frig.
                Străini şi absenţi, căutăm  uşile înţelegerii din celălalt, dar toate s-au închis. Lacăte grele zâmbesc a minciună. Ne obosim unul pe altul. Ne chinuim. Ne tolerăm din ce în ce mai greu. Timpul comun plânge într-o clepsidră spartă. Firele de nisip se împrăştie printre lacrimi şi tăceri. Ne-am ros sufletul amăgindu-ne cu iubire pierdută în zile şi nopţi fără adânc şi fără înălţimi, chinuiţi de întrebarea: n-am rămas eu lângă nimeni sau nimeni nu poate rezista înălţimilor şi adâncurilor din sufletul meu? Oricât ne-am zdrobi de stâncile durerii, iubirea va rămâne pentru totdeauna egală cu Himalaya. Acolo, sus, fiecare rană devine o medalie a campionului şi o treaptă spre Dumnezeu. Pacea sufletului se cucereşte greu…
                Undeva,  cândva, a fost o zi cu voal şi flori. O zi în care fiecare a încăput pe de-a-ntregul în inima celuilalt. Atunci se năştea  veşnicia.
Acum, a fost doar o zi. Sărbătoarea a murit. Rămâne doar o foaie în calendar. Singuri cu dorul şi durerea închidem uşa iubirii, purtând un nume ca un doliu al sufletului orfan de iubire: divorţat. Un om cu o rană în palmele întinse după iubire. Uneori dincolo de această uşă nu mai rămâne nimic.
Drumul de la „a ta", „al tău", la „a", „al nimănui" e foarte scurt.
Un pas, câteva ore, zile, luni, o aşteptare, un vis orb. Sufletul tăiat cu lamă de înşelăciune sângerează mereu. Cuţitul divorţului taie adânc.
                 Rătăcind pe un drum închis de nelinişti grele şi tăceri bolnave, ne trezim obosiţi cerşetori de tandreţe, răscolind, flămânzi de o mângâiere, firimituri de iubire căzute printre aşteptări şi abandonuri.
                Oare cum trebuie să-i spui ADIO unei case, unui timp, unui om. Casei să-i lăsăm liliac alb. Timpului, cireşul de la geam. Omului, amintirea unei priviri prin care, cândva, priveam cerul. Ani, cuvinte, iubiri, tăceri, toate trec prin noi şi peste noi, ne învăluie, ne stăpânesc cu lacrimă sau zâmbet, cu zboruri şi căderi, cu doruri şi speranţe. Rareori cu linişte. Paşii timpului lasă urme pe nisipurile din noi şi umbra amintirilor coboară, acoperind cu taine şi tăceri răsărituri şi apusuri născute de soarele unei iubiri pe care odată am crezut-o veşnică. Gândurile aleargă mereu între ieri şi mâine. Astăzi e doar un timp bolnav şi trist.
                Să ne liniştim îndepărtându-ne cu decenţă şi înţelegere şi să ne mulţumim cu frântura de timp în care, poate, ocazional ne vom spune  măcar bună ziua. Dumnezeu să ne apere de trecut şi de noi  înşine şi să ne lase din nou sufletul să zboare, să cânte, să uite, să ierte, să lupte, să caute, să hoinărească prin păduri ruginii şi să aştepte  un timp. Şi încă un timp.
                Încet, furia tace. Timpul alunecă spre trecut. Nădejdea spre viitor. La mijloc: noi. Răniţi, dar nu învinşi. Arşi, dar nu cenuşă.
                Să încercăm să rămânem vii între liniştea bisericii şi neliniştea de copil cu părinţi divorţaţi, cu sufletul candelă şi rugăciune pentru un destin o clipă îngenuncheat, cu nădejdea că într-o zi se va opri peste noi aripa unui înger păzitor şi ne va mângâia rănile dorului prăbuşit în amintiri, fugind cu noi din durere în alint.
                Seninul gândului de a fi mereu inimă şi om să picure în suflete fărâma de linişte şi împăcare cu noi, cu oamenii, cu anii. Raza de credinţă va mângâia genunchii zdrobiţi pe drumul cu pietre şi rouă în căutarea liniştii din lacrima rugăciunii.
                Îngăduiţi-i inimii să îmi scrie! Împreună  vom învăţa mai uşor lecţia iertării şi uitării şi vom înălţa zâmbetul în liniştea unei lacrimi de bucurie.
                Aprinde, Doamne, şi pentru noi, însinguraţii candela prieteniei!

Gabriela  Hrebenciuc