PROFESORUL DE RĂBDARE
Mi-a scris ca să mă întrebe: „este oare drept ca doar singurătatea să fie măsura orelor şi zilelor?" M-am întors de multe ori între aceste cuvinte, încercând să fac măcar un pas în lumea celui care le-a scris. Dar am rămas mereu în prag, avertizată de fiecare dată: „Am uitat să mai rostesc cuvinte care ne plac şi ne încălzesc inima. Repet în fiecare zi doar lecţia singurătăţii."
Cu nesfârşită răbdare, adaug eu. Şi ascuns de viaţă după un telefon surd, un suflet surd, o casă surdă.
În lumea lui guvernează legi peste care nimeni nu poate trece. Nelinişti aspre şi lacome de tristeţe l-au închis într-un labirint existenţial prin care rătăceşte între oglinzi paralele, care îl orbesc cu străluciri false. Aripile liniştii i-au fost smulse cu brutalitate, dezlănţuind peste destinul lui furia unui suflet orbit de depărtări şi bogăţie. Muşcă, în fiecare dimineaţă, din felia propriei bunătăţi faţă de alţii şi nu faţă de sine, trecând absent printre oameni şi ore, şi adoarme trist şi obosit de amintirea unei femei care l-a trădat şi l-a părăsit strivind fără remuşcări şi ultima clipă de linişte. Glasul mut al aşteptării rosteşte mereu cuvinte care dor. Gândurile se destramă, totul e doar frig, nelinişte, amărăciune. Ecoul amintirilor îl sfâşie! Dar nu se răzvrăteşte. Nu judecă. Nu acuză. Doar rabdă. Şi aşteaptă.
Prin el se plimbă cum vrea ea o femeie care a fost, dar care e mai prezentă decât prezentul. Nimeni şi nimic nu poate opri paşii grei ai amintirilor cu nume de femeie să mărşăluiască haotic prin sufletul lui singur. Un suflet trist şi îngheţat care naufragiază într-un trecut tulbure, vibrând doar la gândul unui nume ce nu-şi mai poate aduna literele sub vraja clipei ce şi-a luat zborul şi tace. Înfrângerea a urcat în inima lui şi îl însoţeşte mereu coborând cu durere în fiecare pas care calcă pe încă o zi a unui drum pustiu. Şi tot nu vrea să-i uite amintirea! Tăcerea zgârie amintirile şi lacrimile inimii se pierd în imensitatea distanţei ce se vrea mereu întreagă. Setea durerii soarbe, noapte de noapte, linişte şi somn. Fiecare zâmbet este muşcat de o tăcere, fiecare speranţă este strivită de paşii indiferenţi ai unei noi zile.
Dar poate aşa trebuie să fie lecţia iubirii: darul oferit cu sufletul lumină şi cântec de dor, fără aşteptări, fără condiţii, fără reproşuri. Să poţi să nu te simţi niciodată trădat, folosit, învins, furat, lipsit de ocrotire, de iubire, de tot ce cred alţii că trebuie să găseşti în braţele şi sufletul celuilalt şi să dăruieşti în fiecare clipă iubire, adevăr, linişte.
Şi măcar plecările din iubire să nu mai fie un război, o fugă, o laşitate, o înfrângere. Să nu ne împărţim furie, disperare, lacrimi, chei, mobile, otravă aruncată în cuvinte şi priviri, strigând înveninaţi: timpul meu ucis. Să fie doar tăceri, iertări, uitări…şi poate noi începuturi. Plecând să nu rămână lacrima, ci zâmbetul.
Şi totuşi, acolo în taina sufletului său, dincolo de nesfârşita rană e şi o resemnare. Abia simţit mai pâlpâie o umbră de suflet. Mi-a închis o uşă, apoi târziu, mi-a deschis o alta. Ploaia rece şi încăpăţânată biciuia frământările inimii însingurate. Frunzele durerii acopereau frunzele toamnei, ude şi triste, strivite de paşii obosiţi de bocancii singurătăţii. Ochii tulburi ai ploii strângeau picătură cu picătură durerea serii. Pentru el timpul iubirii s-a oprit cu violenţă şi deznădejde de mult, foarte de mult. Şi poate vrea să rămână acolo.
Zâmbetul sărută rănile trecutului dar, după ce uşa se închide durerea izbucneşte mai aprig cu fiecare pas. Lacrima grea ivită din chinul trădărilor de tot felul n-a mai avut timp să ardă. Îngrijorarea unei mâini a stins focul furiei, lăsând să ardă doar mobila. A ars o mobilă şi s-a născut un zâmbet. Un semn sau o pedeapsă? Viaţa din ploaie a trecut şi dincolo de geam şi i-a deschis, fie şi pentru o clipă doar, o uşă grea, mult prea grea, ce-i zăvora sufletul de ani şi ani. În privirea aceea apusă a încăput o bucată de cer şi a lăsat să urce spre stele cuvinte nerostite şi o infinită nevoie de tandreţe. Fărâma de suflet care a scânteiat i-a încălzit pentru o clipă inima şi l-a făcut viu, prezent. Câtă linişte poate fi uneori în frământările unui om! E un dar sau o pedeapsă? S-a rupt un lanţ dar câte vor mai fi oare? Dincolo de ploaie şi cuvinte, prezentul ne-a plimbat prin trecut alunecând spre înţelesuri nerostite. M-a uimit cu o mie de înţelesuri dar nu m-a convins că va alege un început.
Amintirea ploii, zâmbetul unui trup scăpat o clipă de dureri, uriaşul buchet de liliac alb, vântul blând ştergând lacrimile vântului, pot fi bagajul unei plecări. Chipul din oglindă sărută îngerul păzitor fără să-l rănească cu asprimea şi nemulţumirea, acoperind cu o lacrimă taina lănţişorului. Doamne, nu ne da tăcerea sufletului! Poate măcar timpul rămas va strivi cătuşele însingurării şi va face ca fiecare zi să fie o biruinţă şi fiecare gând o nădejde. Deschide sufletul, profesore, şi alungă cruda tăcere din zilele când umbrele trecutului acoperă cerul şi zâmbetul şi licărirea ultimei speranţe. Raza de soare, rătăcită prin pădurile singurătăţilor va încălzi colţul de suflet abandonat în răbdare.
Am plecat mai bogată cu fărâma aceea de zâmbet, ţinând de mână cuvintele lui: „ poate timpul îmi va da, că de luat mi-a luat îndeajuns." Din partea Cerului am simţit un zâmbet. Sufletul arzând s-a lăsat alintat de picăturile reci care alunecau ca o mângâiere, ca un dar divin pe care cerul ţi-l îngăduie rar, foarte rar. Liniştea nopţii se agăţa de coarnele unui sărman berbec războinic, rătăcit printre frunze şi gânduri. Un vânt ca un suspin a trecut peste neliniştea mea, împietrind lacrima sub zâmbet, în aşteptarea tainicei mângâieri. Bucuria inunda ploaia, şi ochii, şi timpul.
Mulţumesc domnule profesor! Pentru lacrimă şi zâmbet, pentru lecţia lui Da şi Nu, pentru frunzele anotimpului rătăcite printre baloane. Liniştea adevărului să vă lumineze mereu cuvintele care zidesc, alintă sau învaţă Prietenia. Treptele înălţării să fie mereu cale spre hotarul ce ne desparte de întuneric, noroi şi răzbunare.
Să fim alături de Profesorul de răbdare dăruindu-i prietenia cuvintelor noastre.
Gabriela Hrebenciuc
Inapoi la prima pagina
