NOSTALGII DE VIAŢĂ
Într-o după amiază de duminică, rece şi obosită, la întâlnirea celor care au avut curajul să-şi lase acasă singurătatea, a venit un domn, politicos şi nehotărât, ascuns după un superb buchet de garoafe albe, pe care le-a oferit doamnelor prezente, alături de un dar pentru CLUBUL OAMENILOR SINGURI.
Discreţia şi fragilitatea acelor garoafe, cu petale albe de aşteptare, îl caracterizează şi pe acest domn, dar m-a surprins şi m-a bucurat simplitatea şi profunzimea darului. Un obiect de sticlă, cu o formă deosebită şi foarte puternică, în care, ascunsă într-un aranjament de fire simbolizând hăţişurile vieţii, strălucea albul curat şi scânteietor al unei lumânări. O lumânare evadată parcă din împărăţia zăpezilor, poposind la Clubul Oamenilor Singuri pentru a lumina timpul însingurării prin magia cuvintelor încălzite la flacăra lumânării. Poate părea un dar banal. Dar nu, nu e. Pentru că, însăşi viaţa unui om începe şi se sfârşeşte ocrotită de o lumânare. Pentru fiecare dintre noi, lumânarea înseamnă taina şi bucuria unică a botezului, fericirea rotundă, îmbrăcată în voaluri şi flori, a nunţii şi chiar lacrima grea a morţii, dar, întotdeauna uşurată de nădejdea, niciodată pierdută, a Invierii. Flacăra blândă a lumânării arde suferinţe şi nelinişti de 2 000 de ani.
O lumânare arzând e întotdeauna o speranţă, o mângâiere, o taină. Şi poate, o cale de a ne mai uita, măcar pentru o clipă, în oglinda propriului suflet. Cât de multe din noi ar trebui să le topim în ceara iertărilor!
Un dar frumos, aşezat cu emoţie şi discreţie la temelia unui Club care încearcă timid să stingă candela singurătăţii. Mulţumesc! Acum, ca şi atunci, cu sufletul în palmele ocrotind Lumina.
Şi a mai fost un dar.
Această poezie, oferită tuturor membrilor acestui Club.
„Singuri în singurătate
Este un dat sau un acceptat
De cei singuri sau însinguraţi?
Sau poate a fost o nedreptate,
Pe care au făcut-o tot ei, în bună parte,
Greşind, ca şi Tristan - Isolda, în cele ce-şi cereau.
Ei nu mai sunt, ce oare îşi doreau?
Singurătatea este doar
Elementul care trece pe ceasul clepsidral,
Pe care fiecare îl are ca un dar.
Nisipul ce-l porneşte
E timpul ce TU - EA şi-l ocroteşte.
Nimeni nu este singur.
Priveşte în jurul tău!
Copacul dă un mugur,
Tu dă-ţi prezentul tău.
Nimeni nu este singur.
TU eşti! EA este! VOI sunteţi!
Ce este greu?"
Este, domnule Elisav!
Este greu să fii singur, duminica după amiaza, izolat în faţa televizorului, cu farfuria nepereche în braţe.
Este greu să mângâi singur blândeţea unui miel alb, ascuns printre ouă roşii, în aşteptarea Invierii.
Este greu să asculţi singur colindele Crăciunului, privind înlăcrimat bradul ascuns în ninsoarea zilelor când
bucuria stăpânea inima şi casa şi speranţele…
Este greu să priveşti singur cerul umbrit de strălucirea artificiilor când timpul se opreşte, o clipă doar, în strigătul
de bucurie al trecerii dintre ani.
Este greu să-ţi priveşti singur inima înflorind şi să nu ai cui dărui florile Iubirii şi prea plinul din suflet.
Este greu să râzi singur.
Este greu să-ţi ştergi lacrimile singur.
Este greu să fii bolnav singur.
Este greu să fii fericit singur.
Este greu să nu-ţi aminteşti tandreţea unei mângâieri.
Este greu să-ţi spui „Noapte bună" singur.
Este greu să zâmbeşti, dimineaţa, unui perete.
Este greu să treci singur prin anotimpuri, lăsând neoferite florile primăverii, frunzele ruginii şi cocorii toamnei,
dansul feciorelnic al primilor fulgi de nea, moleşeala verii alungată de ploaia cerului şi a mângâierilor.
Este greu, domnule Elisav!
Şi chiar dacă „TU eşti! EA este! VOI sunteţi! ", uneori este infinit de greu ca oamenii să-şi recunoască singurătatea şi să-şi dorească cu adevărat să arunce povara însingurărilor de tot felul, încercând să întindă mâna unul spre altul pentru a mângâia şi nu pentru a lovi.
Este greu, de ce nu recunoaşteţi?
Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ pereche, Adam şi Eva.
Unde am ajuns astăzi? Şi ce facem? Muşcăm, necontenit mărul păcatului, inversând, din când în când, ispita cu ispititorul. Singurătatea inimii ne cotropeşte cu fiecare zi şi nu facem nimic pentru a ne apăra. Alergăm haotic între reperele mondene ale prezentului, bani şi sex, călcând, cu bocancii indiferenţei, peste primăverile care încearcă, disperate, să mai înflorească în inimile împietrite în blazare, tăcere, violenţă sau deznădejde, dar, mai ales, închise în seiful cu bani. Alunecăm mereu spre Iuda, fugind de Iubire.
Dincolo de poezie, şi domnul Elisav este un om singur. Pe stradă, acasă, în suflet, în calendar, în trăiri, în dorinţe, în speranţe. Dar mai ales în viitor. Dezamăgit şi speriat, şi-a încuiat singur cătuşele unei singurătăţi impuse de alţii şi cheia n-a găsit-o încă nimeni. Şi au tot fost încercări. Nu ştiu dacă poate să folosească cuvântul NOI, gândindu-se la ziua de mâine. NOI, pentru dânsul, este doar cuvântul trecutului, când a avut o familie, o funcţie, o vila, un prezent aglomerat de „prieteni", o imagine de om fericit. Dar oare chiar a fost? Acum nu mai are nimic din toate acestea. Nici măcar pe el nu se mai are. Şi-a abandonat viaţa şi inima într-un trecut poleit cu sclipiri de femeie. Dar staniolul a ruginit, abandonat în nepăsare. A bătut în cuie orice intrare spre sufletul lui de mâine. Acolo nu intră nimeni, niciodată. E ocupat să-şi numere înfrângerile. Uneori, mai găseşti întredeschisă câte o uşă, dar încercând să arunci o privire te loveşti întotdeauna de „A fost". Fosta familie, fosta casă, fosta funcţie, fosta imagine, fostele zile, fostele speranţe, sunt toate închise acum într-un timp alungat din calendar într-o veşnică iarnă. Şi Elisav, îngheţat şi trist, nu întoarce niciodată clepsidra.
„Am rămas umbra care dă certitudinea că exist. Să o fac să dispară? Mă leagă prea multe de trecut şi de prezent. Nu am rostit şi viitor, nu că mi-ar fi teamă, dar încă nu am reuşit să-l percep, doarece port, ca şi alţii, povara unor întrebări, incertitudini şi dureri. Mai sunt şi mai însemn ceva? Trebuie să lupt sau să abandonez? Oare m-am obişnuit cu singurătatea mea? Am auzit vorbe pe care le-am crezut, de prea multe ori. Am crezut prea mult sau nu am înţeles, fiind orbit de iubire? Timpul vindecă, dar omul nu iartă, şi mai ales, nu se iartă pe sine. Nu cer. Rămân să privesc, cu sufletul meu secătuit de tot ce alţii au şi nu ştiu."
Şi totuşi, Elisav este astăzi, aici, printre noi.
Doi ochi mari şi trişti care ar putea privi cu bucurie primăvara ascunsă în ochii şi gândurile unei femei.
Două mâini delicate şi blânde care ar putea mângâia singurătatea unui suflet rătăcit pe drumuri
nepereche.
Două jumătăţi de clepsidră, care nu vor să mai lase nisipul să curgă.
Elisav, gustul fericirii trecute ar trebui să te scoată la luptă. De ce să nu-i mai simţi măcar odată parfumul, chiar dacă va purta alt nume? Scârţâind mereu uşa trecutului, în încercarea de a mai culege uscatele firimituri de viaţă, s-ar putea să nu mai auzi niciodată chemarea viitorului.
„Copacul dă un mugur…"
Îngăduie-i sufletului tău să vibreze ca o strună de vioară
ce tresare înălţând parfum de romanţă şi, inima ta, încă vie, poate va rupe lanţurile tăcerii. Doar zâmbind Cerului, cu nădejde spre viitor, din lacrima de dor se poate înălţa un curcubeu. Durerea ta? E dorul cât cuprinde! Tăcerile tale? Chin! Pentru tine şi pentru cei din jur. Zilele şi nopţile vor trece, una după alta, toate la fel, goale şi pustii, şi, poate, într-o zi vei descoperi că raza de soare care ţi-a încălzit inima trecutului, nu a fost, de fapt, rază de soare ci doar o sclipire amăgitoare şi rebelă, rătăcită de la o oglindă deformată de viaţă.
Dacă vrei să taci, taci!
Rămâi, zâmbind amăgitor printre lacrimi, cu mâna strânsă în uşa trecutului. Dar de ce nu încerci să faci măcar un pas dincolo de pragul zidit de propria ta indiferenţă faţă de tine şi faţă de alţii ?
Dacă nu tu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Tu singur spui: „copacul dă un mugur, tu dă-ţi prezentul tău."
Dar prezentul tău, confiscat de trecut, plânge obosit de aşteptare şi dor. Încearcă să recunoşti, ţinând pe cineva de mână, gustul adevărat al mărului, al pâinii, al apei, al soarelui, al pădurii, al dialogului, al împăcării, al somnului, aruncând din tine durerea amintirilor.
Şi, mai ales, urmează-ţi cuvintele! Nu le abandona şi pe ele în clepsidra bolnavă, ce pierde nisip cu fiecare tăcere.
Sau poate e numai un vis al meu?
Sau poate e numai un joc al tău?
Dacă da, păcat!
În vaza amintirilor, garoafe albe mai ascultă şi acum romanţa tăcerii…
Gabriela Hrebenciuc
Inapoi la prima pagina
