Naufragiat în nehotărâre
Întoarceri…
Întoarceri din singurătatea unei căsătorii …în singurătatea unui oraş…
Mulţi dintre noi ne-am întâlnit, mult prea des, cu singurătatea unei căsătorii…ascunsă printre compromisuri şi nădejdea că, poate, într-o zi va fi bine.
Şi după ani şi ani de aşteptare…ni se face frig…Un frig de iarnă sufletească, cu geruri care îngheaţă lacrimi şi doruri…Un frig cu zăpezi care troienesc visele şi speranţele noastre…
Când l-am întâlnit, asfaltul trotuarului îi număra paşii îngrădiţi de normele unei zile de muncă. Nu ştiam că a fost marinar, dar lumina aceea specială din ochii lui aduceau pe pământ zbuciumul marii căutând descătuşarea, neliniştea pescăruşilor ţipând, scăldaţi în primele raze de lună, frumuseţea amurgului, liniştit şi cald ce-nvăluie tăcut ţărmul pustiu.
Apoi ochii lui s-au rătăcit, căutând mereu amintiri de pe mare şi trupuri prezente de femei.
Trăia, în continuare, uraganic navigând haotic prin nopţi şi zile, mereu pe muchia dintre disperare şi avânt. Niciodată pe mijloc. Niciodată cu sufletul linişte. Mereu răzvrătit. Mereu incomod pentru el şi pentru alţii. Rătăcea într-un hăţiş care nu-l ducea nicăieri, căutând şi aşteptând, dar se lovea mereu de pofte bolnave, minciună, superficialitate, plictiseală, indiferenţă.
Uneori accepta rolul de naufragiat în durere, pe care viaţa, în urma unui accident, îl obligase să-l joace necondiţionat şi definitiv mult prea devreme.
Obosit şi trist închidea ochii şi inima pentru orice semn. Rămânea în el doar o nesfârşită mare în furtună, violentă şi rece, îngropând în nisip aripile visului.
O mare singură, care îi amintea necontenit cântecul ei fremătător, uneori încărcat de vrajă, de taină, alteori de spaime, de vuiet, de furtună...dar, lângă mare trebuie să ne fie întotdeauna dor.
În taina serii, frumuseţea ei te fură şi te trezeşti căutând visul care să dea ochilor lumină şi adevăr. Gândurile se pierd printre valuri şi aşteptări şi-n fiecare din noi, zborul pescăruşilor atinge culmi nebănuite. Nisipul fierbinte ascunde neliniştea trupului ars de raza lunii şi trist, valul de mare sărută blând piciorul gol. Adâncul nopţii dă mării zbucium şi frumuseţe. Cântecul născut din tristeţea depărtărilor alungă orice urmă de linişte şi somn. Târziu, când umbra soarelui caută dorul soarelui, un vis cu umbre de albastru păşeşte încet spre lumea şoaptelor ascunse şi târzii. Din apa mărilor se întoarce trupul sfâşiat al marinarului. Femeia prieten mângâie marea căutând în noapte ţipătul pescăruşului uitat în nisip. Mâinile dorului vor uita vreodată lacrimile şterse?
Un timp, nepermis de lung, ochii lui au fost farul zilelor de naufragiu al prietenilor şi neprietenilor. Ochii lui erau acolo, stăpâni pe trotuar şi oameni, calzi sau ironici, hoinari sau iscoditori şi îi primeau pe toţi fie că erau veseli sau cu sufletul zdrenţe. Terapia privirii a fost colacul de salvare ce i-a împins mulţi ani prin valuri. Atins de-un timp al durerii, ochii lui înfloreau trandafirii galbeni, rămaşi simbol al plecărilor şi întoarcerilor.
Patimi omeneşti îl scufundau uneori în ape tulburi, făcând din el un semn de întrebare la adresa destinului. Abisuri nebănuite îl înghiţeau, sfâşiindu-i trup şi suflet cu dureri şi doruri pe care le îndura cerând foarte rar ajutor. În fluxul şi refluxul neîndurător al vârstelor şi al iubirilor, câte au fost şi câte vor mai fi să-l bântuie, încerca măcar să rămână pe muchia dintre adevăr şi minciună, căutând fărâma de bucurie şi linişte pentru el şi pentru ceilalţi.
Un brad sfios, pierdut printre globuri şi fundiţe se întoarce mereu la fereastra tăcerii, căutând taina unui timp care a îngheţat într-o lacrimă de bucurie. Lumânările aprinse cu focul privirii topesc zăpada însingurării, dăruind inimii linişte şi vis. Clopoţei argintii îmbracă mereu colindul în ecouri şi lumini, lăsând într-un colţ de suflet singur cuvintele:
„ O să plec nebun pe mare,
Cu un sac umplut cu lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu sudoarea mâinii mele…"
Se întorcea din fiecare naufragiu uman. Odată ancorat pe ţărmul singurătăţii, căuta mai întâi paşii copilului, îndepărtaţi prin divorţ. Îşi iubea copilul dar îl vedea tot mai rar. Fiecare vizită însemna o nouă înfruntare cu mama copilului …şi rănile iubirii încă sângerau.
O duminică, greu cucerită, în care tată şi fiu au fost stăpâni pe timpul lor comun, a rămas în inima lui un permanent reper emoţional ascuns în câteva fotografii, devenite apoi zestrea lui sentimentală. Singuri şi fericiţi au inventat povestea mării transformând nămeţii de zăpadă în valuri de mare şi au înotat, fără restricţii de spaţiu şi timp până când hainele ude au devenit prea grele iar în întunericul nopţii se auzea chemarea lui Moş Ene.
Lupta dintre tată şi „fost soţ " era mereu prezentă în el, îi asalta mintea şi sufletul căutând rezolvări, refuzând să accepte că o sentinţă de divorţ îl transformase din învingător în învins.
Ochii lui obişnuiţi să răscolească mări şi femei, lăcrimau neputincioşi când uşa fostului „acasă" se închidea tot mai des, ascunzând dincolo de pereţi glasul copilului care altădată striga fericit alergând în braţele tatălui protector. Paşii trişti rătăceau prin nopţi şi doruri, căutând rezolvări. Naufragiat în nehotărâre oscila între calea violenţei şi cea a dialogului. Dar, dialogul aluneca tot mai des într-un monolog înfrânt…
O noapte cu dată fixă îl găsea, în fiecare an, pe malul unui biet râu, aşteptând miezul nopţii singur printre lumânări şi amintiri cu prieteni marinari dispăruţi. Lumânări aprinse pe mal şi o sticlă cu şampanie plutind pe-un râu de oraş, ca o durere şi un omagiu pentru cei care acum navighează pe oceanul universului. Pământ şi apă. Speranţă şi vis. Viaţa tumultoasă a fiecărui marinar, închisă între pământ şi apă, şi călăuzită doar de Dumnezeu, de stele, de aşteptări şi doruri.
Poate marea i-a dat o nepământeană fericire…şi de-atunci caută colţul acela de lume care să-i alinte colţul de suflet singur. Poate o sirenă i-a arătat un ţărm de mare cu nisip blând şi cald, în care paşii pereche să rămână şi după trecerea valului de furtună, construind castele de nicăieri în spaţiu şi de nicicând în timp, alergând fericiţi printre pescăruşi iar valul de mare, vesel şi jucăuş să nu poată fi prins.
Pentru fiecare din noi acest ţărm poate exista, dar poate trebuie să ni-l construim singuri. Depinde de noi să îmbrăcăm fiecare filă din calendar în lumină şi iubire, construind cu răbdare şi înţelegere un timp al sufletului pereche, în care nisipul clepsidrei să obosească curgând între zâmbet şi linişte.
Oceanul singurătăţilor poate ajunge la poarta oricărei inimi. Să fim prezenţi şi hotărâţi la hotarul iluziilor, neîngenuncheaţi de valul amăgirilor de tot felul.
Să căutăm împreună Insula Speranţei, tărâmul prieteniei, al împăcării, al bucuriei şi liniştii.
Să deschidem larg ochii şi sufletul. Peste tot în jurul nostru ne lovim de oameni. Fiecare cu rănile lor, cu durerile lor, cu amintirile şi singurătăţile lor.
Să împletim din cuvinte şi emoţii punţi între suflete, lăsând tăcerile lungi să se destrame…Şi poate sub alintul inimii rănile vor durea mai puţin…
Oricât de singur şi trist ai fi nu lăsa nici o clipă pustiul din mintea şi sufletul tău să te închidă în izolare.
Sunt atâtea vise… nevisate…
Sunt atâtea speranţe … nesperate…
Sunt atâtea trăiri … netrăite…
GABRIELA HREBENCIUC
Inapoi la prima pagina
