LUMINA ASCUNSĂ ÎN LUMINIŢA
Lumina Sfintei Învieri a străbătut din nou timpul, vibrând în cântec de clopote binevestitoare şi ne-a încălzit sufletul şi mâinile, lăsând să coboare peste oameni pacea inimii, liniştea gândului, nădejdea bucuriei dar şi lacrima de a fi fost din nou singuri lângă frumuseţea coşului cu ouă roşii şi aroma dulce - amară a cozonacului pufos dar trist.
Am primit, de la o cititoare, un dar neaşteptat şi nesperat: o carte şi o scrisoare. Un dar pe care doar Dumnezeu îl poate îngădui oamenilor, tot prin oameni, în singurătatea atât de grea a Sărbătorilor.
SCRISOARE CĂTRE SUFLETE SINGURE
„ Niciodată nu am trăit un Paşti mai însingurat ca în acest an. Am auzit de atâta urât cum îmi sunt răscolite gândurile în furtuni năucitoare de tristeţe şi în loc să mă gândesc şi să simt Înviere m-am gândit la moarte şi m-am speriat de sufletu-mi bolnav de dor, de singurătate şi de vise frânte, pe care nu-l mai poate mângâia Învierea lui Iisus.
Cândva, de mult, cineva mi-a pictat un tablou în care purtam o coroană de margarete. Tabloul se chema "Vis de înger". Au trecut veşnicii albastre şi reci de neiubire şi uitare de atunci, m-au nins zăpezi ce pe alţii i-ar fi înecat, m-au bântuit doruri ce pe alţii i-ar fi răstignit, am fost minţită şi înşelată cât pentru o sută de vieţi şi tot pentru atâtea vieţi am vărsat lacrimi, am trăit furtuni ce trebuiau să-mi spargă carapacea sufletului şi să mă arunce valurile vieţii ca pe un stârv pe un mal, dar eu m-am încăpăţânat să trăiesc şi am visat - chiar şi atunci când sufletu-mi îngenuncheat cerşea îndurare, milă şi izbăvire de atâta durere - că într-o zi voi fi scriitoare… Şi totuşi, dacă aş mai vedea vreodată tabloul ce mi-a foat dedicat în tinereţe, aş ruga pictorul să şteargă de pe capul meu coroana de margarete şi să pună în locul ei o coroană de spini…
Nu mai spun nici că-i prea greu, nici că-i prea mult, nu mai judec de-i drept ori nedrept, dar spun că-i culmea însingurării să nu ai cu cine ciocni ouă roşii la Paşti şi de furie să te gândeşti să le trânteşti de pereţi, să te duci să vorbeşti cu vişinii şi cireşii înfloriţi şi să-i rogi să înflorească şi prin inima ta şi să ţi-o spele de urât şi de uitare, şi dacă şi ei sunt egoişti şi nu pot înflori decât prin ei şi pentru ei, să-i rogi plângând :
- Daţi-mi un mesaj pe mobil! Spuneţi-mi că aţi înflorit pentru a-mi mângâia sufletul strepezit de aşteptarea unei iubiri ce niciodată nu vine. Spuneţi-mi că mai sunt încă om şi că nu a trebuit să plătesc cu omenescul din mine ca să nu mai simt durerea. Mai spuneţi-mi că am greşit când am crezut că bărbaţii iubesc femeile, căci adevărul e că se iubesc pe ei oglindiţi în ochi de femeie îndrăgostită…
Ce să-mi mai spuneţi, oare, copaci înfloriţi, narcise cu parfum ameţitor, liliac plin de muguri, ca să cred din tot sufletul că există Înviere şi Lumină!? Poate trebuie să-mi spuneţi câte ceva despre petale şi alb, verde şi violet, despre nemărginirea ce o purtaţi în minusculul punct numit înflorire. Să vorbim de geruri şi zăpezi târzii, ce au făcut ca mugurii să verse lacrimi, dar, mai târziu, tot au înflorit…
Caut o cale să spăl veşnicia de dor din mine, să înţeleg chiar şi ceea ce nu-i de înţeles, să mă împac cu ursitoarele care au uitat să-mi dăruiască o frunză de trifoi cu patru foi, să mă împac cu Dumnezeu şi să nu-i mai scriu psalmi arghezieni şi să-l tot iau la rost de năuca şi bolnava rânduială a lumii. Oare voi găsi singură această cale sau mi-o va arăta doar Bunul Dumnezeu? Acum nu ştiu! Ştiu doar că ţipă singurătatea şi dorul în jurul meu şi că Lumina Învierii, deşi am luat-o de la altar şi am ţinut-o în palme nu mi-a pătruns în suflet, nu m-a mângâiat, nu mi-a dat răspunsuri…"
Luminiţa, îngăduie-i Luminii şi lacrima şi dorul. Dincolo de tristeţe, lacrima lui Iisus a picurat în sufletul tău şi taina poeziei. Şi nu e puţin! Bunul Dumnezeu ne îngăduie pe toţi. Dar, tot EL ne va întreba într-o zi ce-am făcut cu timpul şi Iubirea, cu talantul ce ni s-a dat. Întoarce-te la poezia din cartea ta. Şi priveşte spre următoarea carte.
"Temnicer de gând
Aripi de cuvânt,
te mai chem plângând,
te mai chem plângând.
Tu-mi răspunzi tăcând,
că-ntr-o iarnă albastră
din inima noastră,
a crescut un dor
fără de ocol.
Eu te chem încet,
însă tu rămâi
doar în gândul meu,
eu te aştept mereu."
Lumina a îmbrăcat toate cuvintele în alb, sărbătorind înflorirea primăverii şi liniştea Învierii, forţând scurgerea prin gheaţă, în tenebre, a ultimelor gânduri necurate, când sufletul e atât de mult lovit că nu-şi mai poate recunoaşte clipa în care soarele începe să surâdă.
Când ploaia binefăcătoare vine, sărută şi pleacă şi frunzele abia născute lucesc sub razele blânde şi vii, atunci, să îngenunchem sub crengile mirese ale unui cireş înflorit, ascultându-i pulsul şi sevele căutând iubirea, visul frumos al inimilor pereche. Acum fiecare copac este un triumf al vieţii, înveşmântat în flori şi vise şi nu poţi trece absent, cu fruntea grea de gânduri şi privirea legată de pământ.
Ascultă! La geamul inimii tale strigă buzele cu care natura reînviată îţi strigă numele şi îţi cheamă paşii să se piardă prin ninsoarea florilor de cireş. Dă-i vântului clipele tale de seară, când braţele plâng şi se frâng goale de iubire, unite în liniştea şi taina rugăciunii.
Prinde-ţi acest gând la piept şi poartă-l cu tine când rătăceşti prin livezi şi gânduri, aşteptând mângâierea blândă a unui soare ascuns într-un om.
Îndrăzneşte şi zboară, Luminiţa! Zborul îţi va înnobila aripile speranţei, pe care în întristarea ta le poţi hărăzi atrofierii. Mai poţi iubi, mai poţi fi iubită. Intră în lumea de vis şi culoare a acestui COLŢ DE SUFLET SINGUR, fii tu esenţa nobilă din care Iubirea poate renaşte din propria cenuşă.
Ridică-ţi privirea şi inima spre Cer. Lumina ochilor tăi va însenina cerul. Aminteşte-ţi fiorul inimii din zilele când aripi de copilă îndrăgostită îţi furau paşii şi te duceau în lumea de basm a castelelor de nicăieri în spaţiu şi de nicicând în timp… Priveşte în jur. Sunt mii de pomi înfloriţi. Şi fiecare are altă lumină, altă tandreţe, altă bucurie de a ne dărui nouă, oamenilor, flori. Milioane de flori. Şi nu le mulţumeşte nimeni, niciodată pentru acest imens dar oferit necondiţionat, an de an. Ba, dimpotrivă. Sunt rupţi, tăiaţi, distruşi. Sădim din ce în ce mai rar copaci şi iubire…
Pe ultima copertă a cărţii tale, NISIPUIRI MIŞCĂTOARE,
ai scris aşa:
„Cu tristeţe se uita înapoi la timpul în care tânără fiind, trecuse prin viaţă fără a mai înflori… De fapt, câte femei mai reuşesc să înflorească sub poverile vieţii, câte din ele trec prin viaţă altfel decât metamorfozându-se din boboc de floare direct în veştejire, câte au puterea de a lupta, de a înfrunta greutăţile pentru a mai trăi şi anotimpul înfloririi?"
Tu ai reuşit LUMINIŢA ALDEA! Şi ştii de ce?
Fiindcă eşti chiar anotimpul înfloririi! Şi îţi mulţumesc pentru emoţia pe care ai lăsat-o să erupă din muguri de durere, făcând din sufletul meu o lacrimă din care a înflorit un zâmbet de prieten.
Aici în această pagină ne dăm mereu întâlnire cu singurătăţile, iluziile, neîmplinirile, speranţele, durerile, aşteptările noastre şi ale celor asemenea nouă, singuri. Citind, poate uneori regăsiţi, ascunse în cuvinte, lucruri de mult ştiute, simţite şi mai ales suferite. Eu pot doar să fiu un ascultător foarte discret şi poate o oglindă a unei singurătăţi de care ne e teamă sau, de cele mai multe ori, ne este ruşine.
De ce să ne ascundem? De ce să nu spunem că suntem singuri?
Care dintre noi nu a fost singur sau nu s-a simţit singur măcar o dată în viaţă. Şi de-ar fi fost doar atât!
Dar lacrima singurătăţii poate înflori oricând o primăvară îngenuncheată în paşi nepereche. Lăsaţi nădejdea să urce spre Cer şi, împreună cu mine, aprindeţi candela bucuriei de fi Inimă şi OM pentru cei mai singuri şi mai trişti ca noi.
Vă aştept cu bucurie şi prietenie pentru a construi împreună viitoare amintiri.
GABRIELA HREBENCIUC
Prima pagina
