Iarna unei iubiri
Calendarul singurătăţii are misterul unui trandafir…cu ţepi…dar şi cu petale de catifea care ne alintă privirea şi ne reaminteşte parfumul iubirii.
Să credem, să dorim, să visăm, să căutăm, să aşteptăm!
Nimic nu e prea mult…şi nici prea greu… pentru a trăi iubirea.
În fiecare din noi zace câte o imposibilă întoarcere. Câte un pod frânt dincolo de care plânge o aşteptare rătăcită într-o pădure de speranţe.
Ne dăm mâna şi încercăm să-l trecem împreună?
În destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit într-un calendar ostil, lăsându-i vise fără aripi.
…doar cioburile unui timp exilat mai rănesc, întâmplător, tăcerea unei priviri alungate în uitare. Un regret, ca un ţipăt scurt, loveşte uneori amintirile acestui „arici", alături de care am retrăit o poveste ce părea că doarme ocrotită de ţepi.
„Arici" a fost, de fapt, alintul zilelor iubirii, când sufletul ei locuia în poezie şi alerga mereu la Mălini, căutând în tăcerea brazilor ecoul şoaptelor lui Labiş…
Povestea ei mă urmăreşte ca un păcat şi o bucurie. A pus cătuşe unei iubiri şi tace. Abia simţit, zâmbeşte unui timp pe care ea l-a izolat într-un colţ de suflet singur şi în care se întoarce, doar o dată pe an, pentru a spune „La mulţi ani!" unei tăceri… Nu regretă…Nu caută… Nu aşteaptă…
Foarte greu a învăţat să nu mai plângă…În nopţi cu lună plină, caută cu inima cel mai pustiu ţărm de mare, alungă toate amintirile şi speranţele şi lasă paşii să hoinărească prin valurile care şterg şi cele mai adânci urme.
"Să cauţi, să alergi, să strigi, să fii chinuit, istovit de neîmplinire şi zbucium, de dor şi cântec însingurat, dar împăcat că încă te mai doare."
O întreb câţi ani au trecut de atunci…Pentru o clipă, privirea ei se aprinde, dar imediat ochii acoperă cu un nor taina timpului. Apoi, blând ca un colind, trecutul coboară din inimă în cuvinte…
„O toamnă, ca un cântec trist a închis poarta studenţiei, venind cu mine de mână într-un oraş străin şi rece. Urma să lucrez într-un spaţiu care în prima zi m-a speriat. Ca să-mi fac curaj, repetam în fiecare zi că voi pleca de acolo cât mai repede posibil. Oraşul studenţesc pe care abia îl părăsisem mă însoţea încă şi mi se părea nedrept să rămân un timp mai îndelungat într-un loc străin şi banal. Cu gândul unei cât mai apropiate evadări, aşteptam absentă să treacă timpul. Până într-o zi, când ochii mei s-au lovit de zâmbetul unui om, oarecum distant, pe care, spre uimirea mea, abia aşteptam să-l mai văd şi „mâine". În zbuciumul şi noroiul acelei vieţi închise sufletul meu a zâmbit. Şi a tresărit ghicind Speranţa. Din decepţie a ţâşnit entuziasmul. In culorile ruginii ale acelei toamne verdele ochilor lui întorceau primăvara, înflorind cu un zâmbet ghioceii unui suflet trist. M-am legat de cuvintele lui ca de taina unei rugăciuni pe care o spune un om când îi este foarte, foarte greu. Zăpezile iubirii ningeau bucurie peste tăcerile a doi copii care ţinându-se de mână se ascundeau în taina unei biserici catolice, îmbrăcată cu brazi împodobiţi pentru Sfântul Crăciun. Cânta orga…zburau sufletele noastre… lăcrimau ochii orbiţi de iubire… Afară …un brad încărcat cu zăpadă încerca să ne unească mâinile într-un destin, scuturând peste noi săruturi cu zăpadă abia ninsă. Eram amândoi un strigăt, o dorinţă, o nesfârşită bucurie de a fi împreună...
Şi ca un vis în vis, a coborât peste noi noaptea nopţilor. Cubul de gheaţă şi zahăr se topea în taina şoaptelor nepereche, când sufletul tremurând, se descătuşa cu ţipătul unui pescăruş. Trăiam cu sufletele cântec, pierduţi în jocul şi tandreţea întrebărilor: pot să vin? când să vin? unde să vin? mă aştepţi? mă păstrezi? mă alungi? mă cauţi? Anotimpurile inimii înfloreau într-un calendar al iubirii şi bucuriei, stabilind totuşi reguli şi restricţii pe care viaţa ne obliga să le respectăm, chiar dacă era dureros de greu. Hoţul de dragoste din noi iubea dragostea mâinilor, şi-a ochilor, şi-a inimii…Uneori, durerea Baladei lui Ciprian Porumbescu ne căuta prin liniştea şi taina pădurilor prin care altădată tristul îndrăgostit îşi cânta iubirea neîmplinită. Din cuvinte, mângâieri şi speranţe am ţesut o pânză de păianjen a inimii, în care stăteam ascunsă aşteptând un miracol şi strigând: iubirea iubirilor, durerea durerilor, unde să te ascund? Eram prieteni doar cu luna plină, care în nopţi furate lumii, ne lua de mână şi ne plimba prin păduri şi ape, rătăcind prin locuri străine, fără amintiri şi tristeţi, măsurând timpul doar cu bucuria răsăritului şi melancolia asfinţitului. Şi calendarele cădeau peste noi…
Într-o seară de noiembrie, chemarea clopotelor unei mânăstiri pecetluia liniştea munţilor cu taina vecerniei care la ora asfinţitului înfioară şi linişteşte. Toamna blândă i-a îngăduit privirii şi mâinii să mângâie covorul viu crescut din mii de brânduşe de toamnă în livada din jurul bisericii. Şi-acum ca şi atunci, culoarea tandră şi nesfârşită a acelei seri îngenunchează sufletul pentru a culege şi a se înălţa în linişte şi rugăciune."
Dar, într-o zi, o toamnă ca un cântec trist, s-a întors…
Un adevăr tăinuit a prăbuşit un destin, alungând crizantemele iubirii în lacrimi şi deznădejde. Petalele însângerate de cioburile inimii s-au risipit în tăceri şi regrete. Unul câte unul cuvintele despărţirii au intrat în istovirea ei ca într-o rană. Şi rană au rămas! Sub greutatea sufletului prea plin de neîmplinire paşii zăceau trişti, nesiguri, învinşi. A păstrat doar pentru ea disperarea, căutarea, nesfârşita durere a unui vis ucis… Zăpada s-a topit în mâna arsă de singurătate…
Acum nu mai vrea să ştie unde e timpul acela.
„M-aş întoarce într-o lume a orbilor care îşi povestesc culorile…"
…A rămas în visul din vis. Cu inima închisă între păcat şi înălţare. Zăpada din ochii şi inima lui i-au îngheţat aripile visului şi s-a ascuns într-un timp al singurătăţii care apoi i-a devenit obişnuinţă. Nu evadează! Nu cere ajutor! Uneori colţul lunii îi mai înţeapă durerea, dar undeva stă scris: „Iubirile nu mor, ci trec din rouă în zăpadă." Drumul cuvintelor ce nu s-au spus i-a purtat paşii la marginea pădurii dinspre lume, într-o căsuţă caldă, unde ascunsă într-un balansoar visează, ascultând vrăjită acordurile unui pian. Doar pianul şi poezia îi înalţă zborul şi o fac să plece în lumi pentru ea interzise altfel, privind în amintire caii albi alergând sălbatic prin macii roşii ai iubirii. Dar urmele lor s-au pierdut de mult. Foarte de demult…A păstrat, ascuns într-un brad, ecoul care cheamă doar o dată pe an, foşnetul şi strălucirea zăpezilor de altădată să împodobească tăcerea blândă a unei biserici într-o seară târzie şi rece de iarnă, când lumina unei priviri i-a arătat un drum care nu se va termina niciodată.
N-a plecat niciodată dintre cuvinte şi abia acum, peste atât de mulţi ani s-a împăcat cu propria suferinţă şi nelinişte, privind entuziastă spre lumea de minuni şi taine a munţilor, trăind cu fiecare pas de urcuş acea nevoie irezistibilă de Cer, de spaţiu, de nemărginire, de Lumină…
„Nu vreau să mă vindec de el. Vreau doar să nu-l mai întâlnesc niciodată! Să rămână totul nerepetat, nediscutat. Până acum, Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Şi au trecut ani… Altă generaţie aşteaptă acum o seară cuminte de iarnă, să ningă zăpada unui brad peste bucuria şi tinereţea unei fete îndrăgostite.
Doar sufletul, nepământean zburător, îi învăluie de ziua lui umbra şi amintirea. De ce să-i pun cătuşe? Voi spune mereu LA MULŢI ANI !... Unei amintiri… unei tăceri… unui brad încărcat cu zăpadă…"
În sufletul ei au răsărit mugurii liniştii şi raza lunii, însingurată şi rece, o înfioară dar nu o mai alungă în disperare. Cerul e nădejdea şi mângâierea lumii, dragostea ei e un semn. Prin umbra nopţii visele iubirii îi înlănţuie gândurile iar paşii, acum nepereche, caută drumul rătăcit între inimă şi minte. Lumina şi căldura din ochii ei încearcă să înflorească ghioceii îngheţaţi în zăpada unei inimi de bărbat…Desprinsă de trecut, sărută amintirea fericirii şi, zâmbind cu blândeţe, înfloreşte lacrima păsării de dor. O închid în cuvintele poeziei, singură, cu iubirea de mână şi cu cheia inimii zidită într-un timp întemniţat în trecut.
„E atât de ermetică liniştea dintre noi,
că nu-i nici o fisură, o frunză,
un zâmbet s-o mişte.
La orizont, în fiecare dimineaţă
răsare sufletul tău venind spre mine,
neprietenos, tăcut, aspru şi indiferent
ca o decoraţie care indică doar
ce suntem fiecare dintre noi
şi spaţiul ce vrem să-l umplem
cu linişte sau vorbe goale.
Nu! Nu! Nu!
Noi ne-am ales de mult
alfabetul surdomuţilor
în care iubirea se simte
prin atingere sau privire sau prin gândire,
uitând, de atâtea ori,
că sufletul nostru este un cal alb
înaripat de Dumnezeu."
Pe chipul ei zâmbetul sărută amintirea unui fulg şi se transformă în stea. Şi „aricii" pot urca spre stele…
GABRIELA HREBENCIUC
Inapoi la prima pagina
