CUVÂNTUL ÎNTRE RISIPIRE ŞI POEZIE
Pe-un peron de viaţă, într-o clipă alungată în neant, a murit Poetul. MIHAI EMINESCU. Viaţa curgea din ea însăşi, scrâşnind a moarte printre roţile Timpului. Şi a rămas Poezia.
Ea, cea care a zămislit atâtea vise şi cuvinte în nopţile nepereche în care îmbrăţişarea-i divină săruta pleoapele şi inima şi părul şi gândurile Poetul.
EA, cea care a îmbrăcat în argint păduri şi doruri.
EA, cea care a mângâiat şi a înflorit liniştea nuferilor.
EA, cea care s-a rătăcit mereu printre plopii însingurării.
EA, cea care a deschis porţile Cerului şi a lăsat Iubirea să zidească veşnicia cuvintelor.
Şi am rămas noi, pământeni însinguraţi, rătăcind în căutarea iubirii nepereche. Noi, pământeni tot mai îndepărtaţi de cerul poeziei, cioburi de neputinţă-n univers, un semn de întrebare la adresa destinului, purtând doruri şi aşteptând iubiri care au fost şi niciodată nu vor fi. Noi, pământeni încătuşaţi în neputinţe, căutând în privirea lacului încărcat cu nuferi liniştea sufletelor furtunoase. Oameni veseli ascunşi în oameni trişti care trăiesc doar prin cuvinte şi se încalţă cu vise, covoare zburătoare care îi plimbă printre stelele de pe cerul iubirii eminesciene.
Vom străbate, vom mai străbate oare cu inima
Cărarea aceea spre nuferi?
Va fi să ne-amintim
Din uitatele vieţi, de uitatele drumuri printre plopi?
Fragedă frunză va fi şi pădurea de argint,
Străluminând din adâncuri,
Codrul copil şi lacul tremurând ca o pururea crăiasă.
Şi într-un colţ de pădure,
Strigătul Iubirii : nuferii aşteptând Poetul.
EL, şi nimeni nu va putea să îngenuncheze Poezia.
EL, şi infinitul peste care cad rânduri- rânduri florile de tei înălţând şi în noi teiul iubirii.
EL, şi oglinda tainică a lacului care luminează veşnicia cu tăcerea de strigăt a nuferilor.
El, şi zborul cuvintelor nepereche spre cerul iubirii, tot mai îndepărtat de pământenii căutători de comori.
Fără El dimineţile Ipoteştilor ar fi oarbe şi reci, căutând zadarnic, umbra Poetului ascunsă în răsăritul de soare.
Fără El copacii liniştii au fugit din pădurea de argint, tot căutând, prin tremur de frunze şi susur de izvor, aripa frântă de zborul timpului.
Fără El cuvintele Poezei sunt lacrimă şi strigăt. Şi toate ne aparţin. Cuvinte zidite de El în eternitatea Iubirii, cu lacrima aşteptării rănită de pleoapa nopţii, tristă şi rece.
Când miroase sufletul a Poezie şi pe vise răsar nuferi să deschidem larg, cât mai larg, porţile inimii. Privirea Poetului ne va lumina încă o dată zbaterile amare ale unui suflet dureros de singur şi îndrăgostit. Taina Poeziei va înflori în veşnicie teiul Iubirii, arătând ochilor lumii frumuseţea pură a unui suflet nepământean, neîmpăcat şi singur, hoinar prin universul de sticlă al cuvintelor.
Acum, la mijloc de iunie şi dor eminescian, să ne trimitem visul şi gândul la Ipoteşti. Să clădim din lutul inimii si al pădurilor, altarul Poeziei. Dumnezeu ne va înţelege şi ne va ierta că lângă trăinicia de piatră a zidurilor bisericeşti am pus veşnicia nuferilor să înflorească mereu puritatea Iubirii. În noaptea privegherii, desculţi prin freamăt de codru şi timp, să coborâm spre lac cu lacrima înflorită în Floarea albastră a amintirii, păşind cu evlavie şi tremur de suflet printre cuvinte, privind sfios spre luceferi…
În noaptea pământului, cu Cerul candelă aprinsă de stelele privegherii şi aducerii aminte, să ne lăsăm paşii inimii să hoinărească spre tărâmul celălalt, chemaţi de glasul vechilor păduri care, altădată, ascundeau paşii şi dorul Poetului. Pe fire de neguri albe va coborî, în fiecare din noi, Luceafărul. Să-l ţinem strâns în palma stângă până când căldura inimii noastre îl va face încă o dată viu şi nemuritor. Luna crăiasă, tremurând pe lacuri, ne va lua de mănă şi va păşi încet cu noi în biserica zidită din nuferi şi cuvinte. Mii de stele vor lumina căile Cerului pecetluind taina şi durerea privegherii cu nădejdea nemuririi. Să-i îngăduim sufletului nostru, tot mai obosit de însingurări şi rănit de cuvintele deşertăciunii, să plângă şi să viseze pe malul lacului albastru care mai păstrează şi acum vraja Iubirii şi nuferii mărturie.
Şi să nu uităm niciodată să aşezăm pe mormântul veşniciei coroniţa de nuferi nepurtată vreodată de mult dorita mireasă legendară, mireasa sufletului eminescian, îmbrăcată cu rochia de stele şi sărutări ţesută în singurătatea unor nopţi îndrăgostite şi reci.
Să ne amintim şi acum… de-atunci… şi-ntotdeauna …
Păşind cu dor prin freamătul de frunze.
Dorul de EMINESCU să ne găsească căutând mereu prin ani înălţarea spre Cerul Poeziei, cu aripile însufleţite de visul Iubirii născut în nopţile de dor când, în liniştea grea a Pământului, acordurile unui pian fac sufletul nepământean să-şi agaţe pălăria de colţul Lunii.
Aş vrea să-nving depărtările şi să vă pot dărui de aici, din Ipoteşti, lumina de Stea a gândurilor din nopţile când florile de tei coboară înfiorate şi ne înmiresmează sufletul cu şoapte de dor iar adâncul din ochii îndrăgostiţilor poartă strălucirea florilor de nufăr.
Sparge-ţi lacătul inimii!
Deschide-ţi larg fereastra sufletului!
Să nu lăsăm Poezia să fie doar un timp al singurătăţii.
În frig de anotimp şi de dor, păduri de tei au înflorit ca să-i mângâie numele Domnului Eminescu.
Îngăduiţi-i timpului să vă piardă paşii prin împărăţia codrului!
Îngăduiţi-i sufletului să-şi înalţe visele spre stele!
Îngăduiţi-i lacrimii să privească plopii însinguraţi şi tainici.
Îngăduiţi-i Poetului să înflorească veşnic Teiul Iubirii!
Vă cer prea mult ? Poate !
Cine îşi mai agaţă, astăzi, pălăria de colţul Lunii ?
Poate nimeni. Dar ar trebui să încercaţi.
Măcar de dragul Domnului EMINESCU.
Ca să-i "fie somnul lin
Şi codrul aproape…"
Gabriela Hrebenciuc
Inapoi la prima pagina
