CIOBURI DE NEIUBIRE
Cu aripi de îngeri se apropie de pământul oamenilor noaptea de Sânzâiene.
Timp tainic cu porţile cerului desferecate.
Timp veşnic al IUBIRII divine.
Timp real al neiubirii pământene.
Timp de lumină şi culoare al florilor de Sânzâiene.
Noaptea tainică de Sânzâiene, când porţile Cerului se deschid şi noi, oamenii, aşteptăm mângâiere, nădejde şi
izbândă.
Dar nu toţi şi primim.
Eu de ce nu încap sub semnul biruinţei? De ce alunec mereu în întunericul din prăpastia deznădejdii? Mi-au sângerat coatele şi genunchii de târâşul spre lumina liniştii, însă, de câte ori mă agăţ de un fir de nădejde şi înaintez câţiva paşi, o furtună neagră mă ajunge şi mă împrăştie pe ţărmuri interzise liniştii şi împăcării. Şi urmele efemerei victorii sunt smulse mereu de fluxul şi refluxul descătuşatelor patimi. Frânturi de scoici ascund frânturi de suflet naufragiat în dezarmonie.
Mă dor rănile, mereu mai multe, ale sufletului sfâşiat de târâşul prin ghimpii ceasurilor din zi şi din noapte. Mă doare covorul blând de iarbă ce-mi spală, cu roua dimineţii, tălpile însângerate de mers rătăcit pe drumuri pustii. Mă dor florile de castani ce se înalţă, în pace şi rugăciune, şi pentru sufletul meu lovit de gheaţa singurătăţii. Mă doare parfumul colorat al florilor de tei care îmbălsămează trupul meu aruncat în cimitirul păcatelor vii.
Toate mă dor. Toate mă chinuiesc. Zile întunecate de nelinişti şi dureri, de aşteptare şi înfrângeri strigă de pe buze lovite de tăceri. Timp fără Dumnezeu de mână, fără rugăciune, fără lumina candelei, aşteptând fără raţiune grija şi atenţia oamenilor. Şi răspunsul e acelaşi de o viaţă: tăcere şi indiferenţă. Au fost zile când m-am uitat la telefon ca la candela de lângă icoană, rugându-l să sune. Dar sună mereu o singurătate sălbatică ce muşcă tot mai adânc din inima mea. Firul subţire de linişte s-a rupt. Mintea mea a îngenuncheat într-un război al gândurilor necurate. Trupul meu s-a abandonat lăcomiei şi lenii. Sufletul meu a căzut în cazanul cu smoală.
Mă doare risipirea mea într-un timp care nu e al meu. Mă doare naivitatea de a fi crezut cu încăpăţânare că singurătatea altui om e chiar dureroasă şi ar avea nevoie de un alt colţ de suflet singur. M-am înşelat! A câta oară? Oamenii s-au abandonat dorinţelor şi plăcerilor trupului, alungând sufletul în muţenie şi indiferenţă. Mă doare că trebuie să-mi mutilez în fiecare zi ramuri verzi din copacul bucuriei de trăi alături de oameni. Sunt străină chiar şi în mine. Potop de plâns îmi usucă orice mugur de bucurie. Uneori mă regăsesc într-un animal hăituit, neputincios şi speriat, care nu se mai poate apăra. Alteori sunt un tren plin de flori care aleargă din gară în gară aşteptând să fie descărcat. Dar nimeni nu mai vrea flori. Şi trenul aleargă prin gări absente.
Înfloresc în mine păduri de tandreţe, răsar cu încăpăţânare lăstari de speranţă, foşnesc la poarta inimii oceane de emoţii, dar trebuie să le arunc, pe toate, mereu aceleiaşi infinite singurătăţi. Şi doare. Mă doare drumul meu orfan.
DOAMNE, îţi mulţumesc pentru nepătrunsa TA înţelepciune!
Mi-am dorit bogăţia, sperând că voi fi fericită.
Mi-ai dat sărăcia pentru a deveni înţelept.
Mi-am dorit lucruri care să-mi umple viaţa,
Mi-ai dat viaţa ca să mă pot bucura de lucruri.
N-am primit nimic din ce mi-am dorit
În schimb, toate speranţele au zburat spre CER.
Dar de ce mă întorc mereu pe drumul oamenilor? Calea mea nu poate fi asta. Un ocean de pescăruşi loveşte, cu aripile visului, poarta inimii şi ţipă a iubire, dar nimeni nu are trebuinţă de emoţii şi sentimente. Oamenii adună averi, case, maşini şi se hrănesc cu sex şi bani. Eu pot trăi doar cu afecţiune şi cuvinte îmbrăcate în alb. Sunt ani de când tot stau la colţul vieţii şi cerşesc, printre oameni, o fărâmă de tandreţe. Dar nu mă vede nimeni…Cerşetori ai străzii, flămânzi şi în zdrenţe, imploră un ban pentru o bucată de pâine. Rar, poate din ce în ce mai rar, primesc totuşi bănuţul amărât. Doar cerşetorul de cuvinte şi ocrotire din mine, cu sufletul zdrenţe de nesfârşita aşteptare, rămâne mereu cu mâna întinsă şi goală. Un cerşetor pentru care nu se întinde nici o mână.
Am crezut în iubirea tinereţii şi l-am lăsat de Dumnezeu să aştepte. Nu am avut curajul de a îngădui Cerului viaţa pe care mi-a trimis-o şi Viaţa a răspuns la fel : mi-a ucis sufletul la fiecare încercare de a mai dărui inima iubirii. Am înţeles târziu.
Am dăruit, necondiţionat şi tuturor, prietenia şi bucuria de a împărţi zâmbetul şi lacrima cu cei din jur. Ziduri mari de interese sau indiferenţă m-au izolat într-o lume a ipocriziei şi înfrângerilor, care, acum, mă chinuiesc doar pe mine.
Am adunat un timp tot felul de lucruri, „agoniseli". Poate atunci erau o amăgire de bucurie, dar acum mă sufocă inutilitatea lor. Şi a mea. Ce să fac cu mine? Mi-e bine dăruind, dar eu nu am bani. Am doar suflet. Şi oamenii doresc trup.
Când am rămas îngenuncheată în neputinţă şi singurătate mi-am amintit de Dumnezeu. Dar şi aici perseverenţa mea şchiopătează. Ispite mari îmi smulg inima şi gândurile din liniştea rugăciunii. Mă uit la crucea celorlalţi, pe care o văd uşoară şi aurită, pe când a mea e neagră şi de piatră. Mă răzvrătesc. Mă mânii. Mă lamentez. Mă condamn. Mă pedepsesc. Cârtesc. Plâng. Învinovăţesc. Judec. Acuz. Cer socoteală. Cer răspunsuri. Cu furie. Cu patimă. Cu interminabile lacrimi. Nu-mi duc crucea cu împăcare. Nu aprind candela. Adorm rugăciunea. Rămân îngenuncheată în smoală.
Şi Dumnezeu mă tot aşteaptă, mă ia în braţe şi mă închină unei icoane, şi inima mea înfloreşte în rugăciune, şi lacrima căinţei ostoieşte durerea, şi clopotul mă strigă pe nume şi mă înalţă cântând spre infinitul albastru. Lumânările de pe altar mă iau de mână şi îmi arată drumul tainic al liniştii.
Dar, vai, ce repede valuri negre îmi izbesc fragilitatea şi singurătatea paşilor. Cohorte mari de vulturi smulg trupului meu forma întregului. Şi iarăşi cad, şi fărâme de suflet se zbat şi gem zdrobite de oameni şi aşteptări.
De ce nu găsesc dreapta măsură?
De ce mă întorc mereu printre oameni şi patimi? De ce nu pot închide pentru totdeauna uşa care se leagănă între DA şi NU? Am aruncat cheia durerii dar lacrima umilinţei mai ţipă încă.
Am obosit alergând singură şi cu sufletul desculţi prin mărăcini înşelători ascunşi în trandafirii acestui timp bolnav de făţărnicie. Vreau un colţ de adevăr, un ciob de linişte, un zâmbet fără rânjet, un dor de rugăciune, o lacrimă de Cer. Vreau să pot rămâne pe Cale chiar şi atunci când tălpile sufletului sângerează. Mai ales atunci. Încerc să mă izolez în biserică dar şi acolo furtuni de gânduri negre mă cotropesc şi mă destramă. Prin mine curge doar timpul înfrângerilor şi clepsidra liniştii a naufragiat în plâns. În fiecare zi îmi smulg singură câte o aripă a unui vis. Sunt campioana zborurilor frânte. Dar visez, cu durere, în fiecare zi, înălţimi. Şi încă mai cerşesc, la poarta vieţii, cuvinte îmbrăcate în alb.
Albul pur, albul pur,
Albul care-mbracă gândul
Când nimic nu e contur
Luminându-l, luminându-l.
Albul pur, albul pur,
Ruperea de greul cărnii,
Risipirea în azur
Albul pur, ca trupul iernii.
Albul pur, albul pur,
Îmbrăcând întreaga fire
Şi pământul împrejur…
Albul pur…şi înflorire…
Falnici castani au înălţat spre CER candele de flori şi îndrăznesc să îmi agăţ şi eu sufletul de căldura lor. Ramuri tandre cu flori de tei îmi ascund lacrimile unei însingurări ce nu înfloreşte niciodată. O stea de dor cade în fiecare noapte şi-n dimineţi de aşteptare, răsare o nouă singurătate.
Poate, peste lutul din mine Dumnezeu a suflat de două ori însufleţire. Şi eu, cu mintea închisă spre înţelegerea Cerului, am făcut dintr-un dar divin o cruce greu de dus. Alerg printre oameni şi încerc să le împart preaplinul din suflet, dar oamenii se feresc şi se închid în conturi bancare şi dorinţe sexuale. Eu port mereu crucea, grea de sentimente şi emoţii, de doruri şi tandreţe, căutând cu disperare cuvinte care n-au învăţat minciuna, încurajări, ocrotiri, mângâieri făcute cu inima, priviri înălţate spre CER, paşi hoinari prin păduri, drumuri tainice spre porţi de mânăstiri, o candelă ce luminează lacrima rugăciunii.
Un iad de păcate e trecutul meu şi fiecare pas e un strigăt de neputinţă şi de ajutor. Dar urechile lumii sunt surde la chemările inimii. Suflete ucise locuiesc în trupuri vii purtând povara numelui de om. Îmbogăţim cu bani biserici şi sărăcim suflete ce caută mângâiere. Păşim tot mai des spre Iuda. Şi tot mai ieftin.
Nu vreau să cred că voi rămâne în smoală. Am pârât albului hârtiei întunericul din mine şi am gustat şi lacrima de înger. Cătuşe grele mă leagă de lutul din mine. Dar eu vreau să zbor. Chiar dacă mă voi prăbuşi de fiecare dată. Nu pot trăi doar pe pământ, călcând banal prin calendarul din perete. Privesc cu spaimă cum oamenii sunt totuşi fericiţi, trăind după legile lor. Îşi încep dimineţile acasă, mormăind câteva cuvinte adormite, aleargă la un loc de muncă pe care de cele mai multe ori îl detestă, dar sunt totuşi bucuroşi că încă îl mai au, se chinuiesc să tragă tot felul de „sfori", înoată în minciună şi trădări pentru a ajunge orice fel de şefi, se întorc într-un „acasă" care, de cele mai multe ori, e doar un alt spaţiu al plictiselii şi ipocriziei de a avea în ochii celorlalţi o familie. Şi după calcule de bani, ce ies mereu cu minus, se abandonează unui pat în care se ascunde încă o minciună sexuală, furişându-se fiecare în nopţi jefuite de iubire. Şi o clepsidră bolnavă de indiferenţă întoarce mereu acelaşi nisip greoi al unui timp murdar, sărac şi gol. Dar oamenii sunt împăcaţi cu ei şi cu lumea. Nu toţi. Dar cei mai mulţi îşi poartă cu împăcare masca cea veselă. Doar eu, scrâşnind nisipul printre lacrimi adun clepsidre şi le înec în plâns. Doar eu. Veşnica răzvrătită. Veşnica flămândă de înălţare. Veşnica sătulă de târâş.
Dar ce să fac?
Ce să fac cu mine?
Ce să fac cu muntele de cuvinte pe care aş vrea să le spun unui om care nu mai vrea să numere doar bani?
Ce să fac cu oceanul de emoţii pe care aş vrea să-l las să mângâie tălpi însângerate de mers pustiu?
Ce să fac cu pădurile de vise ce cresc în sufletul meu în nopţi cu lună plină? Ce să fac cu lacrimile care aşteaptă să înflorească în zâmbetul unei mângâieri?
Ce să fac cu izvorul de dor care nu seacă niciodată şi aşteaptă mereu călători osteniţi de singurătate?
Ce să fac cu copacii ce înfloresc în inima mea iar florile se ofilesc pe obrazul ars de lacrimi?
Ce să fac cu apusul de soare care mă îmbrăţişează prin gardul singurătăţii şi, înduioşat, zăboveşte clipe lungi sub pleoapa de cer, ascultând bucuria clopotelor şi tânguirea inimii mele?
Ce să fac cu timpul meu condamnat să curgă într-o clepsidră spartă…
Ce să fac?
Mă abandonez, ghemuită şi speriată, în jumătatea de nucă, peste care, acum, un pas uriaş umbreşte, ameninţând cu strivirea. Şi poate, aşteptând la fereastra îngerească, în cealaltă jumătate de nucă va rodi miezul Luminii. Doar Bunul Dumnezeu ştie cum. Doar Timpul încearcă.
Şi flori de Sânzâiene mă strigă către CER.
GABRIELA HREBENCIUC
Prima pagina
