Arhitectul unui vis furat
Ninge cu flori de dor în grădina sufletului dar frigul durerii de nu fi găsit încă perechea inimii alungă bucuria în speranţe şi dor. Zăpada inimii a înfrigurat şi astăzi aşteptarea şi nădejdea. În timpul orfan de iubire strigă doar lacrima şi tăcerea. Şi un telefon.
Cazimir. Un nume. Un om. Un destin.
Un suflet care a cunoscut zborul, dar acum se recunoaşte prizonier al unei singurătăţi aurite.
Condiţiile materiale ale familiei în care s-a născut, educaţia deosebită primită, seriozitatea cu care a abordat studiile facultăţii de Arhitectură din capitală, prevesteau pentru Cazimir un drum al reuşitelor pe toate planurile. Dar, de cele mai multe ori, Dumnezeu are pregătite, pentru fiecare din noi, alte planuri decât cele ale părinţilor sau chiar ale noastre. Trăim cu iluzia că doar de noi depinde să reuşim. Că este suficient să avem o diplomă importantă, condiţii materiale care să ne asigure bunăstarea şi independenţa, părinţi devotaţi, prieteni influenţi şi drumul nostru spre culmea gloriei va fi presărat doar cu flori.
Nimic mai fals! Asfaltul perfect al autostrăzii succesului coboară, uneori, foarte abrupt în noroiul adânc al unui drum de neînţeles pentru cei care îşi privesc descumpăniţi picioarele învinse de paşii chinuiţi ai eşecului. Şi disperaţi, strigăm spre Cer : Doamne, de ce eu? Şi nu întotdeauna primim şi răspunsul.
Fiecare clipă a vieţii noastre este îngăduită şi ocrotită doar de Dumnezeu. Doar EL rânduieşte rosturile noastre.
Restul e doar iluzie.
Cazimir este un exemplu, dureros de real, al unui asemenea destin.
Acum, şi ochii lui Cazimir, înlăcrimaţi şi trişti, privesc tot mai des spre CER. Ochii lui albaştri se ascund în albastrul unui cer pe care nu mai scrie România. Şi lacrimile au gustul florilor de măr din curtea casei.
Copil unic al unei familii puternice atât material dar mai ales intelectual, s-a bucurat de ocrotirea şi îndrumarea părinţilor, dar mai ales a unei rude foarte apropiate, care prin importanţa activităţii de o viaţă şi-a lăsat numele unei şcoli importante a învăţământului românesc.
Ca student, al facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, foarte inteligent şi cu o frumuseţe fizică după care suspinau multe inimi de domnişoare, şi-a creat o lume specială în care puterea lui de creaţie şi de muncă au născut proiecte şi realizări deosebite. Fiecare zi însemna pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, fiecare noapte, o nouă etapă de muncă pentru următorul asalt. Artist şi visător a reconstruit lumea cu ochii minţii şi a încredinţat-o planşetei în proiecte fără cusur. Şi premiile n-au întârziat să vină.
Săgeata dragostei i-a adus şi primul conflict. Cu el şi cu lumea.
Îndrăgostit, fără rezerve, de o fată din celălalt colţ de ţară, s-a lovit de îndoielile părinţilor care şi-ar fi dorit un alt caracter feminin pentru fiul lor. Anii studenţiei au curs repede printre planşete, săruturi, vise, dorinţe, împliniri, certuri cu familia şi s-au încheiat cu hotărârea lui definitivă de a se căsători cu Maria. Naşterea fetiţei a fost şi va rămâne pentru Cazimir cea mai importantă şi cea mai fericită zi din viaţa lui. Acolo, pe sălile spitalului, tatăl din el a înflorit într-un nesfârşit univers de iubire, dăruire, tandreţe , mândrie. Din prima clipă de viaţă Iulia a devenit pentru el " prinţesa". A îngenuncheat mereu lângă inima ei, ca reverenţă şi mulţumire pentru darul divin pe care fiica lui îl întrupa. Aceeaşi ochi albaştri, acelaşi zâmbet, aceeaşi frumuseţe fizică vecină cu perfecţiunea, făcea din perechea tată-fiică o prezenţă întotdeauna remarcată ca fiind dincolo de normal. Cu fiecare zi apropierea dintre ei cunoştea noi înfloriri. Părinţii, rudele, prietenii toţi s-au văzut nevoiţi să-şi închidă temerile şi îndoielile într-un trecut uitat. Nesfârşita bucurie tată-fiică inunda timp-spaţiu-oameni, luminând cu lacrimi ochii bunicilor vrăjiţi de puterea iubirii unui copil ca un înger.
Dar timpul bucuriei s-a oprit brusc când, după revoluţie, Cazimir a hotărât, împreună cu Maria, să plece toţi trei în Occident.
Era un arhitect de mare talent şi obosise să vegeteze în faţa unei planşete desenând blocuri comuniste. Îşi dorea competiţia cu profesionişti adevăraţi, într-o lume a valorilor reale. Hotărârea lui Cazimir a fost pentru părinţii lui similară cu prăbuşirea Cerului. Singurul copil pleca dincolo de sufletul lor şi mai lua cu el şi singura nepoată a vieţii lor. Bătrâni şi bolnavi, au acceptat fără bucurie şi fără condiţionări. Îşi iubeau atât de mult copilul încât preţul singurătăţii lor nu mai conta.
Cazimir a plecat însoţit de fiică şi soţie, cu inima împărţită între zâmbet şi lacrimă, purtând în bagaje şi îngrijorarea pentru cei doi părinţi rămaşi orfani într-o casă mult prea mare şi prea singură pentru bătrâneţea lor. Glasul şi paşii zburdalnici ai copilului au fost înlocuiţi de ţipătul zilnic al telefonului care le mai ostoia dorul dar le şi izvora lacrimile.
Talentul, munca îndârjită şi neobosită cu care Cazimir a intrat în Occident, au dat rezultate nebănuite. A urcat repede treptele foarte grele impuse străinilor şi a reuşit să ocupe o funcţie destul de greu de atins chiar şi de un occidental. Visul studenţiei de a reconstrui lumea şi-a deschis larg aripile, zburând cu George dintr-un colţ al lumii în altul. Maria, profesoară, nu a reuşit să-şi găsească un loc de muncă. Dar nici nu era nevoie. Iulia era cea care avea nevoie acum de mama ei. Marile proiecte ale lui Cazimir le-au adus, fireşte, şi foarte mulţi bani. S-au mutat într-o casă imensă, cu piscină, au înconjurat lumea călătorind, i-au oferit copilului cele mai bune şcoli, cursuri de echitaţie, costume speciale de călărie, cursuri de înot, de dans, şi tot ce mica prinţesă şi-ar fi putut dori. Pentru Cazimir fericirea era perfect rotundă. O sfera netăiată încă de zei. Universul arhitecturii şi al familiei îşi deschiseseră larg porţile raiului.
Dar, într-o zi şi peste el s-a prăbuşit Cerul. Albastrul privirii a sângerat când soţia l-a anunţat că ea se va întoarce în România împreună cu fiica lor. Nu mai suporta exilul şi îşi dorea ca Iulia să înveţe în România. În zadar a încercat Cazimir să-i explice că e aproape o nebunie să trimiţi la o şcoală românească, în clasa a opta, un copil care abia vorbeşte româneşte, fiindcă a plecat când rostea abia primele cuvinte. În zadar inima lui de tată striga cu disperare că nu poate îngădui să nu-şi vadă prinţesa în fiecare zi. În zadar arhitectul din el se chinuia să-i arate Mariei că întoarcerea lui în România, din punct de vedere profesional şi material, ar însemna o prăbuşire. În zadar soţul, bărbatul, tatăl din el insista s-o roage, s-o implore, s-o facă să înţeleagă că inima şi sufletul lui nu pot suporta o astfel de ruptură. Nici un argument raţional, emoţional, material, sentimental n-a reuşit s-o oprească pe Maria. S-a întors şi Cazimir, dar a rămas aici doar pe durata concediului. Sfârşitul verii a însemnat şi sfârşitul bucuriei şi liniştii pentru tatăl devenit orfan de copilul lui. Şi-a strivit de albastrul cerului albastrul înlăcrimat al ochilor. Şi-a muşcat cu disperare gustul mângâierilor a două mâini de copil. Şi-a rănit paşii pe cioburile drumului pustiu rămas în urma unui vis furat.
Avionul şi durerea s-au înălţat spre cer, lăsând striviţi de lacrimi şi distanţă doi părinţi împietriţi în lacrimi, un copil sărăcit de iubirea unui tată perfect şi o soţie. Toţi în aceeaşi casă. Timpul lor a început să curgă prin clepsidra unui calendar scris de telefoanele zilnice ale lui Cazimir. Acasă, părinţii se împăcau tot mai greu cu prezenţa unei soţii dezertoare, care, şi aşa, nu fusese pe placul lor. Dar se ostoiau cu prezenţa nepoatei, îngerul lor de fiecare clipă.
Cazimir trăia, împărţit între două lumi. Cea reală, formată din excepţionala viaţa profesională şi cea dezolantă, a fericirii absente care îi sărea de gât ori de câte ori deschidea uşa casei evadate din prezent.
Maria nu i-a vorbit niciodată despre un posibil divorţ. I-a spus mereu că era doar o perioadă necesară în educaţia fiicei lor, care implica, printre altele, şi cheltuieli foarte mari. Şi a insistat ca toţi banii familiei lor să fie transferaţi la o bancă din România. Moral şi devotat, Cazimir n-a avut nici o clipă de îndoială că aceasta ar fi soluţia cea mai bună. Inima şi gândul lui erau cu totul închise în familie, chiar dacă simţea totuşi ruptura prin numărul imens de kilometri.
Primul an a trecut foarte greu pentru toţi, fiecare numărând cu măsura propriei dureri zilele până la vacanţa de Crăciun, apoi până la cea de Paşti, când Cazimir se întorcea acasă. Doar zilele îmbrăţişării cu fiica sa mai aduceau o fărâmă de zâmbet şi lumină pe chipul chinuit de dor al tatălui. Încercau să facă din fiecare clipă petrecută împreună o eternitate şi o amintire cât mai vie pentru zilele triste ale îndepărtării. Cazimir se topea de dor şi neputinţă privindu-şi fiica cum creşte fără el şi încerca să nu vadă regresul din ce în ce mai evident al copilului care trăise în cea mai civilizată ţară din lume. Dar greul abia începea…
Maria i-a spus fără nici o remuşcare , că nu mai poate locui împreună cu părinţii lui şi va pleca împreună cu Iulia într-un orăşel din Moldova, aproape de familia ei. Pentru toţi vestea a avut puterea unui trăznet. Cum e posibil să renunţi la o familie, la o ţară a valorilor şi a perfecţiunii, pentru un oraş uitat de lume nimeni nu a putut să înţeleagă sau să explice. Maria a scos toţi banii din contul bancar (o sumă greu de scris) şi a înaintat divorţul. Cazimir şi-a privit consternat contul furat, copilul furat, familia risipită, visele ucise…
Părinţii lui, tot mai bătrâni şi mai singuri se loveau de pereţii pustii ai unei case din care liniştea, bucuria, nestăvilita energie a unui copil atât de iubit dispăruseră fără urmă. Se mai gândeau şi la banii ( Doamne, şi ce sumă) pe care fiul lor nu s-a gândit nici o clipă să îi protejeze. Dar pentru Cazimir pierderea banilor a fost cel mai uşor de suportat. „ Acum pot să-i fac mult mai repede şi mult mai mulţi. Doar trădarea este cea care nu are preţ. Şi iubirea."
Pentru el timpul agonizează într-un permanent anotimp al durerii.
" Sunt foarte important din punct de vedere profesional, am o casă foarte mare, o piscină pustie, maşină, călătoresc prin toată lumea dar sunt sărac, foarte sărac. Sărac de iubire." Poartă cu el, în fiecare clipă, geamătul sufletului strivit sub greutatea unei singurătăţi din care nimeni nu poate să-l scoată.
„Sunt prea bogat material şi un veşnic cerşetor de iubire." Se ridică din cenuşa propriei arderi doar în zilele de vacanţă când schimbă avioane şi trenuri ca să ajungă la fiica sa. Viaţa lui are un singur reper stabil: Iulia. Restul e durere şi înstrăinare.
Timpul lui, covor negru de gânduri şi cioburi de inimă plângând în însingurarea serilor tot mai întunecate de dor.
De foarte puţin timp tatăl lui a plecat spre lumea celor blânzi şi drepţi. Printre fulgi de zăpadă şi lacrimi de rămas bun cuvintele de condoleanţe au rămas mute. Încercam să-i spun prin cuvinte că sunt alături de el dar, glasul lui Cazimir, dispărea cu fiecare clipă, gâtuit de pierderea mult prea grea suferită de bruma de linişte şi îmbărbătare pe care o găsea întotdeauna în cuvintele tatălui.
A plecat spre aeroport orfan de tot ce înseamnă iubire : copil orfan, tată orfan, soţ orfan.
Într-o biserică de cartier, am aprins lumânările amintirii şi nădejdii. Mama lui, îngrijorată dar tainică, priveşte cu surprinzătoare putere spre centenarul care se apropie de ea cu paşi repezi şi îşi împarte timpul între treburile casei şi telefoanele zilnice ale lui Cazimir. Şi îl roagă cu durere pe Dumnezeu să îngăduie şi pentru fiul ei perechea inimii.
E aproape seară. E aproape linişte.
Foşneşte apusul printre brazi căutându-mi privirea şi aşteptarea.
Şi iar s-a făcut frig.
Îmi ascund paşii prin ninsoarea florilor de tei şi dor.
Hoinăresc prin înserare călcând sfios printre speranţe.
Speranţa de a găsi şi eu, şi tu, şi toţi cei singuri, perechea inimii.
Şi aş vrea să îngenunchez sub crengile mirese ale unui cireş înflorit, ascultându-i dorul şi sevele înălţând din ţărână Iubirea, visul frumos al inimilor pereche. Acum fiecare copac este un triumf al vieţii, înveşmântat în flori şi vise şi nu poţi trece absent, cu fruntea grea de gânduri şi privirea legată de pământ. Doar Cerul e nădejdea şi liniştea noastră.
GABRIELA HREBENCIUC
Inapoi la prima pagina
